DEZOLARE

,,Atatea vise ne ranesc si dor,
Si-atatea indoieli ne mai asteapta,
Si, in iubire, suntem doar o treapta,
In preumblarea noastra, catre cer!

Si-atatea primaveri ne potopesc,
Chiar daca-n noi, adesea, viscoleste,
Cat am mai vrea sa spunem "te iubesc",
Atunci...cand nici iubirea nu mai este!

De-a fost ca sa aflam ...nemarginirea,
Si drumul visului catre...inalt,
Sa ne-mbatam, suav, cu fericirea,
De-a fi crezut in...tarmul celalalt!

Si ni se frange lumea, cateodata,
Ca o explozie de vise care mor,
Atat de trista si de-ndoliata,
Raman si stele, si-amintirea lor!

Candva, ne-am impartit cu vesnicia,
Eternul legamant de a fi in...doi,
Rascolitor, ne arde nostalgia,
Ca azi sunt "eu", si nu mai suntem "noi"!

Suntem intregi, dar...fiecare-n parte,
Ca doua orizonturi ce converg,
Bolnavi de excesiva libertate,
Ca am ramas, doar doi, nu...un intreg!

Prea multe vorbe dor, de-aceea...vom tacea,
Te voi iubi...c-ai fost, si ca...am fost...candva! "
(CAMELIA STAN - Dezolare)

Mai bine nu veni....

,,mai bine nu veni, rămâi al iernii-
risipitor de alb și de lumină,
mă lasă pradă, azi, cruzimii ierbii
îngenuncheată fără nicio vină

mai bine nu veni, ți-e frigu-aproape
cel mai dorit, mai liber dintre toți
i-aș cere primăverii să mă-ngroape
iubirea să mă tragă iar la sorți

mai bine nu veni, al depărtării
și-al viscolului tot mai mult te știu
mă strigă tot mai mult albastrul mării
pe pielea ei fierbinte-am să te scriu

mai bine nu veni, zăpezi te-mbracă
și-n mângâieri de rece-ai să te pierzi
prin tine iarna-ncearcă să se-ntoarcă
să umilească floarea din livezi

mai bine nu veni, e zvon de soare
și mi-ai rămâne-n palme numai rouă
străinul meu de dor și de răcoare
împarte azi tristețile în două
să cerem vieții dreptul la uitare
e martie, târziu și plouă, plouă..."

 Elena Chiriac

In primavara....

,,Eu îți scriu dintre ploi și mi-e ceasul nătâng.
Încă-s irișii goi, încă-mi vine să plâng
Și-n băltoace de gânduri port noroaie stinghere.
Îmi citesc printre rânduri despre-o tâmpă cădere.

Scriu scrisori, doar le scriu. Le păstrez într-o carte
Cu miros de pustiu, de speranțe deșarte.
Mă întorc în trecut și rămân cantonată
Între-un ieri și un azi, într-o soartă furată.

Și sub cerul lui martʼ încă-s ploile reci
Nu știam c-am să ard, nu credeam c-ai să pleci.
Crinoline de cețuri poartă noaptea fugară
Și-n trecute înghețuri mă întorc înspre seară

Căci mă doare de-o iarnă și mă arde zăpadă,
Între ploi care toarnă nu sunt ochi ca să vadă.
Primăvara respiră în fărâmă de gri
Și un verde renaște în lutoase câmpii.

În orașul ce poartă urma pașilor tăi
Ne-am iubit într-o vreme, au rămas doar scântei
Și în carte-am păstrat flori de nu-mă-uita
Ironie a sorții sau alegerea mea.

Cine-ar scrie scrisori, cine-ar sta să citească?
Cum mi-e timpul pierdut și bolnav să iubească…
Și în trupuri de ploi încă sper, înc-aștept,
Poate ai să revii, dar ți-e pasul încet."

Florina Cojocaru

eu plâng când plouă

eu plâng când plouă

,,eu am fost făcută pentru zile ploioase. strig în tunete înlăuntrul meu și arunc priviri fulgerătoare menite să-mi amăgească orgoliul și să întărâte ura care ar fi vrut să-și facă în mine cuib. de-aia, eu plâng când plouă. să creez fluvii care să-mi alunge din cale cerșetori pentru jumătate din fericirea mea și fantomele celor care au murit în mine ca răzbunare pentru rănile și zgârieturile pe care mi le-au făcut. du-mă la un spital de nebuni și ai să vezi că n-are nimeni ce să-mi facă. eu plâng când plouă. eu plâng prin ploaie. eu plâng … destul de rar, dar și atunci viscolit, cu piatră, să-mi revărs oceane de dezamăgiri și suferințe nespuse, adunate picătură cu picătură într-un trup înghesuit. eu plâng răvășitor cu sori de bucurie în eclipsă, cu izvoare de fericire aruncată cu zgârcenie, doar ca să o mai păstrez puțin pentru mine, să mă mai bucur de gustul ei infinit de dulce, să o mai țin un moment ruptă și înfundată în piept. îmi strâng apele din toate ramurile simțirilor mele și aștept, ca orice om capabil să stea ore, zile, luni întregi pentru salvarea sa, momentul în care să-mi scot sufletul să mi-l spele furtuna când lacrimile nu mai sunt de ajuns. eu plâng când plouă. când în sufletul în care mă cuibăresc adesea e trist și frig și soarele-i ascuns în nori imenși de nefericire, tot eu mai plâng. să alung norii, să cos un curcubeu imperfect ca să nu mai fie nimeni trist. plâng pentru mine, pentru alții, pentru toate deșerturile și sufletele asfixiate în iubiri și bucurii false, ca o furtună după zile întregi de caniculă care să șteargă orice urmă de pas, orice umbră de gând. eu plâng când plouă și alteori suspin."

 http://heartshapedworlds.wordpress.com/2013/01/19/eu-plang-cand-ploua/

Taceri insingurate...

Motto: O femeiefloare ştie că tăcerea are cele mai multe necuvinte şi că ploile de primăvară te spală de piedicile naivităţii stând  pe foste trepte  cu ape dormind pe care le simţi devenite  de un verde amar când te întorci în preajma lor tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…
…o femeiefloare  are acea privire de copil fără încătuşări iar în ochii ei poţi citi poveşti nescrise…dintr-o femeiefloare se ivesc neîncetat litere…o femeiefloare este câteodată ca o strecurare de umbre, furişă, dornică să nu fie simţită, paşi de catifea neauziţi la călcare…este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din albastru, azur şi turcoaz, din verde, din roşu mărgean, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului…este o ţesătură de păienjeniş de aur şi argint, e din arabescuri, e din brocart cu aşterneri de dantelate litere ornate cu volute, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din coji de portocală şi seminţe de rodie, este din zahăr candel şi din marţipan, e din sânge şi din carne, din zăboviri în anotimpuri…
…o femeiefloare este mereu un anotimp magic, cel netrăit încă, cel de-al cincilea, acel al întâmplărilor neîntâmplate.
 http://ro.netlog.com/go/out/url=http%3A%2F%2Fperfectiune.wordpress.com%2F2011%2F10%2F

Mi-e dor...de liniste...

"Mi-e foarte greu să trăiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o. Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic.Doare pana la lacrimi.Am melancolia unor locuri pe care le-am vazut si care nu sunt pe lumea asta". (Oana Pellea - Jurnal)