Numai pietrele...

,,Numai
pietrele

Ştiu
să
tacă

Alt
cuvânt

Altă
singurătate"

Costel Zagan

Acceptare...

,,Să îndrăznesti să trăieşti singur este un curaj foarte rar,
mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă
decât propriile inimi într-o cameră izolată. "
Charles Caleb Colton

Cândva o femeie iubea un bărbat...

"O să se întâmple, o să vină clipa din urmă
străină și târzie
Femeia aceea de departe, femeia aceea care nu se aseamănă decât cu depărtarea
Femeia aceea care privește tăcerea în ochi și
îi zâmbește cald
Tăcerea care a mistuit-o
Tăcerea care iată, i-au înflorit ridurile și i-au albit mâinile
Pesemne că a trăit mult
Vremelnic și parcă prea din răsputeri
Femeia aceea va veni și tu o vei privi neputincios
Ai să-i auzi gândurile răsunând în ființa ta
Ai să o vezi plângând
Ai să o vezi așteptând o izbăvire
Ai să-nțelegi din solitudinea trupului ei durerea pură
Ai să o vezi plecând
Ai să o vezi la fel ca atunci când era
Când ar fi putut să fie frumoasa ta
Dar n-ai să te mai poți apropia
Ai să o recunoști după singurătate
Se pare că a zâmbit blând și mult
Senină și tăcută
A mințit mereu când spunea că e bine
A mințit mereu când spunea că se-ntoarce
Se gândește acum la fericire
La toate drumurile și la el
La el care
nu a rămas
La el care nu știe nici măcar dacă a venit vreodată
cu el însuși către ea
La el care... ah! La el care ești tu!
Liniștită își spune adevărul singură
Privindu-și umbra pe asfaltul rece
Cândva pământul era cald
Cândva o femeie iubea un bărbat și atât
Cândva nimeni nu-și privea în ochi însingurarea
Căci singurătatea nu era decât tămăduitoare și apropia oamenii
Va veni ziua când
Ai să privești o femeie singură
mai singură decât o întreagă viață petrecută în singurătate
Dar ochii ei nu vor mai putea să te vadă
Mâinile tale nu o vor mai putea apropia

Ziua aceea este prea târziul."

LUMINITA AMARIE

O,suflet...

,,O, suflet, tu, văpaie stinsă,
Cenuşă-a unui dor din ceruri,
De ce ţi-e umbra-aşa de-ntinsă
Şi golul plin de-aşa misteruri?
De ce nu ştiu care ţi-e scrisul
Şi care-i vrerea ta în toate...
Aşa, eu parcă-s o cetate
Şi tu că-ntr-însa eşti proscrisul.
O, suflet, spune-mi ce te doare?
La ce gândeşti? ce-ai vrea să fii?
În mine stai ca la-nchisoare,
Eu sunt prea mic, — tu eşti prea mare,
Dar cine eşti? De unde vii?
Zădarnic mă încerc a-l face
Să-mi spuie-o vorbă... el e mut!...
În trista mea formă de lut
Ca orice suferă, el tace. "

de Duiliu Zamfirescu

Asteptare...

,,Cică lucrurile mai trec odată
Pe unde-au mai fost
Ca nişte sentimente comete.
Trebuie numai să ştii să le-aştepţi,
Trebuie numai să rupi,
Stând pe loc
Infinite perechi de ghete.

Asta înseamnă că salcâmul
Tăiat astă-toamnă
Se va mai înălţa pentru o clipă
Pe vechea lui rădăcină.
Că tu mă vei mai iubi cu adevărat
Peste câteva miliarde de ani lumină.

O, poate nu mai e mult până-atunci,
Cine ştie!
Iată, eu am şi-nceput să te-aştept
Măsurând timpul cu barba,
Veşnicie cu veşnicie. "

de Marin Sorescu

Tremură ’nserarea în amintire...

Tremură ’nserarea în amintire...
de Valery Becart

,,E singură pădurea.
În fiecare frunză e-o chemare.
Pe trunchiuri tremură-nserarea,
ca o amintire,
lăsată pradă furtunilor din noi.

Într-un convoi,
se prind potecile uitate, izvoarele
secate,
surâsul tău
şi cerul prăbuşit
peste-a extazului îmbrăţişare,
întemniţată toamnă,
între vis şi ploi.

Ard stelele în noapte.
În fiecare poezie, e-o umbră solitară.
E-o tresărire...
Tu ai plecat asemenea unui amurg
grăbit,
să cauţi vremelnic lumina
într-o altă privire.

Cuvintele mele se sting
în fiecare frunză
şi-n fiecare floare adorată.
Cuvinte!
Dar o mie de întrebări se înalţă
din flăcări
şi-aleargă cu toamna,
spre ultimul drum
cu miros de dragoste şi soare.
Zadarnic se zbate
aurul clipelor
- singurătăţi abandonate -,
într-un vârtej de scântei
şi aduceri-aminte..."

Mi-e dor...

"În mine este o tristețe nedefinită, doar așa, ca o bluză de borangic care-mi îmbracă inima. Nu doare, nu rănește, nu zgârie. Doar înfășoară tăcută, inima, ca într-un cocon.

Poate că mi-e dor.
Poate că e numai timpul care-și târșâie picioarele, prin mine.
Poate că ești tu, departe ...

Nu știu ce e. Tăcută, nu plânge, nu cere, nu întinde mâna, doar stă ghemuită și țese, țese-n jurul inimii mele, o cămașă străvezie, de borangic - ea, tristețea mea ...

Și poate că este, totuși, dor ..."
Herescu Elena Laura.