vineri, 20 decembrie 2013

Între tăceri, nomadă ...

Între tăceri, nomadă 

de Carmen Pricop 

,,Umbla printre tăceri, nomadă,
le număra şi le punea la suflet,
le încuia-năuntru ca-ntr-un sipet,
ca pân'la fund, între comori, să cadă.

Purtând atâta greutate în tăcere,
cuvintele-i treceau din ce în ce mai greu de vamă.
De peste graniţe alte tăceri o cheamă,
dar nu răspunde, poate că de teamă
sau poate crede că-i chemarea doar părere.

Din şapte zări s-au adunat ca vântul
acele nouă muze tinere în gând,
dansând, vorbind, cântând, râzând şi insuflând
un dor de înţeles şi-mpărtăşit cuvântul.

Nu-i ireal tabloul şi nu i se năzare.
Darul lor blând şi necondiţionat
în panglici ţine-ascuns şi trainic înnodat
un ac ce trage-n urmă fâşii de nor şi soare.

Când se ating puţin de lutul firii
cu ploi şi cu lumină fecundează gândul.
Din el erup scântei vulcanul aprinzându-l
în inimă, în sipetul trăirii.

Chiar miniatural ca să-i încapă-n mână,
aceea hărăzită, din care pleacă pod,
cerul primit în dar, legat cu nod,
cere să se reverse şi cere să-i rămână.

Odată ce-a văzut răzbind dintre tăceri minunea
n-ar mai putea s-o lase din strâmt căuş de palme
unde-a ţinut 'nainte furtuni, rar ape calme,
şi n-ar putea să-şi vindece-n oglinzi doimea.

Degeaba luptă în mintea ei opinii
adverse în averse cu fulgere brăzdând;
nu pot să-i amuţească dorul înalt de gând
şi iar s-o rătăcească în grijile mulţimii..."

Logodnă de o seară ...

Logodnă de o seară..

de Carmen Pricop 

,,Deschizi fereastra larg, aripi îi sunt canaturi,
prin ea zăresc furtuni şi pace şi intru ca în templu,
cuvintele sunt pline şi miezul îl contemplu
până-s furtuni şi pace în mine. Le legi şi le frămânţi, aluaturi
ce cresc şi plămădesc noul cel fraged şi născând,
emoţie neîncepută, cuvânt, idee fremătând.

Ai palmele cu inimi pline şi ele bat în ritmul tău,
dacă le spui să se oprească oftează o secundă,
dacă le-alergi se-avântă, le-arunci şi cad în hău,
le prinzi cu mila unui rege bun din valul ce inundă,
salvare pentru încă un salt, un zbor, o stea
pe care-o laşi pecete pe fiecare dintre ele
şi care nu apasă, nu arde pân' la scrum şi-i grea
numai în înţelesuri despletite închipuind inele:
logodnă de o seară printr-un surâs, o lacrimă,
ori un sărut, tăcere, o şoaptă şi-un sâmbure de patimă.

Un pas în faţă, ieşi de sub reflectoare,
deschizi fereasta larg, pierzi aura de zeu,
devii un om, dar cu atât mai mare
şi prin fereastră laşi, sublimă întâmplare,
emoţii să reverse şi să se-ntoarcă între eu şi eu.

Rămân c-o întrebare: cum aş putea să prind
într-un balon de spumă fără sfârşit în timp
logodna de o seară şi să o ţin vie, mereu la fel trăind,
zi după zi şi anotimp dup-anotimp
până ce iarna albă-mi va ninge printre rânduri
şi-mi va-ngheţa de tot ferestrele din gânduri?"

marți, 3 decembrie 2013

Locul căuș ...

Locul căuș

de Luminita Amarie

,,Vei vedea,
totul va părea fără ecou.
Îți vei spune că nu va merita să rămâi-
Pașii tăi vor lua drumul uitărilor.
Zâmbetul tău va purta o perdea din flori de gheață.
O să ți se pară povestea voastră una banală-
Alte trupuri mâinile tale vor mângâia,
Alte ferestre sufletul tău va lumina.
Sângele tău, alți crini va transforma în maci,
În focul cărora ai să adormi dar, ah! Nu vei fi îmblânzit de nici o făptură
Căci, ea doar una este.
Nimeni nu te va găsi acasă,
Nimeni nu te va aduce ție.
Gol, dar plin de ea - fără să știi, inima ta va deveni o apă,
Deasupra căreia, ceața nicicând va ascunde soarele.
Vei trăda fiecare umbră, căci ei o vei asemăna,
Vei minți fiecare privire, căci bucuria ei în ochii altora o vei zări.
Ai să clădești ziduri înalte,
Niciodată însă nu vei reuși să seci iedera ce le va acoperi.
Împânzită va fi inima ta într-un val de mătase
Mâinilor ei asemănător
Acolo va fi ea îmbrățișându-te
Mereu în fața ta, mereu în urma ta, mereu în tine
Ai să vezi, va fi simplu, te vei minți și ai să mergi
O vreme falnic,
Unde pașii tăi orbiți de drumurile dăltuite te vor purta.
Apoi, când obosit vei ști cât ai greșit,
Lăsând în urmă locul tău,
Singurul după forma trupului locuit de sufletul zbuciumat,


Ai să te-ntorci
la fericirea ta,
pe urmele ei."

Povestea voastră

Povestea voastră

de Luminita Amarie

,,Nu i-au spus nimic, dar ea
Știa că o să doară,
căci el doare numai.
Nu au pregătit niciunul
liniștea care urma să cadă,
Dar ea știa că numai în liniște se poate plânge,
Numai în tăcere se poate pleca.
Era momentul lor alb-
Cuvinte degeaba avea.
Împrăștiate îi erau toate gândurile,
Doar respirul devenise frânghia care îi unea.
Nu a învățat-o nimeni pașii orbilor,
Nu i-a spus nimeni că fericirea este de fapt un sfârșit,
De aceea, nu știa cum să fie,
Dar era. Era ea. Era ea și el știa că e ea.
Și au început să se iubească-
El locuia dincolo de trup,
Ea îl locuia pe el.


Într-o cafenea,
Într-un oraș, numit al luminilor,
O femeie așteaptă întunericul.


Altundeva în lume,
Un bărbat se întreabă cine îi mângâie gesturile.


Știu despre ei
că sunt singurii singuri,
de unde și puternici,


Și că iarăși vine iarna."