In lumea mea...eu sunt singura

,,Cred ca viata este o insiruire de clisee, de manifestari rafinate si subtile ale subconstientului nostru. Dealtfel cred ca suntem ceea ce gandim. Eu, spre exemplu, sunt mai mereu teama, sensibilitate si razvratire. Rareori sunt echilibru si pace. Incerc uneori sa ma definesc intr-un fel si nu sunt in stare. Nu o pot face pentru ca mereu sunt altceva. Nu am constantza necesara spre a putea ramane fie si doar pentru o zi la fel. Ma zbat mereu intre bine si rau, intre constient, cu tot ceea ce doreste el, si inconstient, cu perceptia lui reala si nedenaturata a evenimentelor. Mi-ar placea sa ma pot reconstrui. M-as face altfel. M-as face lipsita de sentimente. M-as face lipsita de nevoi. M-as face "saraca cu duhul". Caci asa cum se spune, ferice de cei saraci cu duhul... Cred ca intr-adevar trebuie sa fii foarte limitat si needucat incat sa treci prin viata fara sa fii afectat. Afectat de influenta ei. De atacurile ei inevitabile si constante. E bine sa nu ai suflet. Si constiinta. Atunci tot ce ar trebui sa te afecteze va curge pe langa tine precum o apa care iti spala doar trupul. Fara sa lase urme. Atunci cand in adancurile tale se naste un dram de constiinta si iti descoperi valoarea, apar problemele. Si intrebarile. Si pretentiile deopotriva. Ai vrea ca totul sa fie altfel in jurul tau. Pentru ca acum faci si TU parte din el. Pentru ca acum totul se raporteaza la tine. La ceea ce ai descoperit ca esti. Si cu certitudine, chiar ai valoare. O valoare pe care tu o simti pentru ca porneste dinauntrul tau. Valoare pe care altii nu o pot vedea din lipsa de interes sau pur si simplu din incapacitatea de a-ti percepe diferenta. De a te putea scoate din tipare. Pentru multi, tu nu esti altceva decat o alta imagine. Un "alt ceva" care umple spatiul dimprejur. Tu insa iti cunosti valoarea. Si pretinzi. Si te doare atunci cand nimeni nu sesizeaza diferenta. Diferenta ta. Eu traiesc sentimentele acestea de o lunga perioada de timp. Ma zbat intre a ma accepta asa cum sunt si cum nimeni nu are puterea sa ma vada, si puterea de a ignora ignoranta celor din jur. Am multe insatisfactii. Sau cel putin am avut. Acum incerc sa depasesc aceste mici inconveniente ale scurgerii timpului. Incerc sa-mi creez bucurii singura. Incerc sa ma iubesc pe mine, nu pentru ca as vrea, ci pentru ca nu mai am pe cine iubi. Pentru ca ma tem sa mai am acest sentiment. Nu aduce decat durere. M-am impacat cu mine, cu lumea mea, o lume in care deseori ma retrag si poposesc aievea unui calator obosit de drum. Mi-am construit o lume frumoasa. As muri sa trebuiasca sa renunt vreodata la ea. E singurul lucru care imi da puterea sa merg mai departe. Sa ma ridic mereu si sa invat sa merg din nou. In lumea mea intra doar cine vreau eu. In lumea mea nu exista oameni. Exista doar idei. Exista doar dialog. E ca o punte spre nicaieri si spre oriunde. Cand sunt ranita in lumea reala, cand cei de-acolo ma ostracizeaza, ma ignora sau ma alunga, fug in universul meu. Acolo mi-e bine. Acolo sunt protejata. Sunt protejata de umbra gandurilor mele bune. De optimism, de speranta si de iubire. E atat de mult soare acolo..."
http://danamarcu15.blogspot.ro/2010/01/diferenta.html

PE BUZA RASFRANTA A TIMPULUI

,,Am ramas suspendata undeva in timp. Acolo unde, candva, cineva intreba despre mine, cea nestiuta de nimeni. Despre mine cea care sunt uneori.
Eu nu sunt doar uneori. Eu sunt vesnic. Sunt un intreg neinteles si involburat. Acum insa, sunt dezechilibru. Ma simt ca o pasare pe sarma. As vrea sa intind aripile sa imi iau zborul. Dar imi dau seama brusc, ca ele erau doar o plasmuire a mintii mele. Mi le creasem odata, demult, atunci cand zborul meu era "spre inalturi". Am ratacit o vreme acolo. In inalturile sufletului bolnav de dorinta implinirii. Si i-am gustat betia inimaginabila. O vreme. Atat de putin incat nu am avut timp sa imi dau seama ca pana si aceasta nu era altceva decat tot o fantasma. De atunci am ramas agatata in timp, pe buza lui rasfranta, privind dezorientata in juru-mi. E atata intuneric incat ma sperie. Uneori, o boare firava, imi netezeste pleoapele, ma mangaie cu darnicie. Pentru o clipa. Doar atat cat sa imi doresc vesnicia. Agatata acolo, in timpuri pierdute printre ani, printre clisee si tabloide instantanee. Din care vad doar franturi. Unele ma dor, altele ma rasfata. Cateodata, ma chircesc sub povara lor. Pentru ca o simt. Alteori o intuiesc doar. Acum as vrea sa fug de mine, de infiorarea subtila a gandului, atunci cand privesc inauntrul meu. Cand pete mari din culorile intregului meu se impletesc cu imaginatia, cu trecutul, cu ceva ce am lasat aruncat la margine de viata. In timpuri ce stau prafuite si asteapta mana care sa le netezeasca destinul.
Simt cum ma doare aerul pe care il respir. Ma dor diminetile cand soarele rasare fara sa aiba, ca o amprenta, sarutul meu pe fata sa. Cand apusul e tern, lipsit de suflu. Pentru ca ii lipsesc EU. Eu, cea agatata mereu, in neguri pierdute..."http://danamarcu15.blogspot.ro/2009/10/pe-buza-rasfranta-timpului.html

Despre oameni și sentimente

Luminita Amarie
,,Despre oameni și sentimente, imensitatea acestui contrast nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri, în nicio carte, în niciun poem, de nicio știință.
Și totuși am simțit valul de sentimente trimise către mine de oameni, oameni care iubesc, oameni care tac, oameni care urăsc (neștiind că și ura este tot un fel de iubire).
Am simțit intensitatea și imensitatea acestor sentimente, care s-au cuibărit în inima mea ca un călător înfrigurat, însetat, înfometat, și pe toate acum le port în mine.
Am tăcut ca un copil care încă nu știe să vorbească atunci când e certat pe nedrept sau vrea doar să se mai joace înainte de a adormi, sau pur și simplu nu a început să-și asume păcatul strămoșesc, am roșit până în călcâie când am realizat că nu sunt "în rând cu lumea", am plâns în pumn ca o adolescentă îndrăgostită (eu însă de viață), pe toate le-am simțit, și culmea, toate dor cumva, și ce e și mai culmea e că toate se aseamănă.
Am mers pe drumuri care duceau spre împlinirea altora, am suferit, am iertat și cred că, fără să știu dacă da sau nu, am iubit deci am și urât.
Nu am răspuns decât tăcând, acum, că-mi există scrisorile, exiști tu, îți scriu doar pentru a nu mă mai simți atât de singură pe cât știu însă că sunt.
Singurătatea mea este una asumată, eu îmi iubesc existența, mă mir mereu de acest miracol de a fi, întrebându-mă totuși dacă sunt.
Credeam naiv că nimeni nu-mi va putea tulbura sihăstria, că nimeni nu va încerca să-mi pângărească viața de ascet, însă m-am înșelat.

Trăim între oameni, ne sfâșiem "ca între oameni".

Trist
Gol
Dureros
Mârșav
Mizer
Jalnic
Infam
Nedrept
Josnic
Hilar

Vreau însă să-mi consolidez cetatea, vreau în pereții inimii mele să răsară mereu aceiași muguri ai singurătății, vreau ca nopțile mele să rămână virgine, amurgul meu să rămână poezia mea de dragoste, blestemul meu să continue să înflorească, inima mea, sălbatică și plăpândă cum e, vreau să rămână în mine și în aer.
Iată cum mi se transformă scrisorile în jurnal, în spovedanie, în răbufnire, într-un fel de muzică sfâșietoare a sufletului.
Am scris și voi scrie mereu, dar cui, nu voi ști niciodată, vreau însă să cred că mie îmi scriu, știind în străfundurile ființei mele că doar așa îmi pot simți, atinge, trăi sufletul.

Atât, e simplu, nu mă caut decât pe mine.

Eu."
http://luminita-amarie.blogspot.ro/2013/03/scrisoare-alba-xviii.html

Poate...

Poate...

,,ma supara ceva foarte tare
si-nca nu mi-e clar ce si cum -
poate jocul de-a purta pe dos sufletul
ori atatea vorbe facute scrum;
poate naivitatea ochilor mei
cautand tembel radacina
celor mai otravitoare buruieni
prin care vreau sa se vada lumina...
oh...da... ma supara ceva foarte tare -
poate gandul ca sa tac la timp am uitat,
poate umbrele furisate in mine
care-au venit dar n-au mai plecat...
ma doare necredinta, neiubirea si zidul
pe care-l ridicam mereu intre noi,
sau poate apele pe care le facem sa curga
de la varsarea in mare spre-napoi;
nu prea mai stiu pana unde aluneca noaptea
sau de zorii-mi sangereaza-n orbite
doar ma doare ceva foarte tare -

poate clipele lumii indelung ciopartite..."

Tarchila Nina

Peste tot uitare...

,,sunt oare eu în mijlocul singurătății
sau singurătatea este centrul ființei mele

nu știu doamne și nu vreau să întreb pe nimeni
cine este creatura aceasta care îmi poartă numele fără frică
de undeva se aud cântece de dor
clopotul cheamă noaptea
tinerii se despart ca să învețe ritmul sângelui
peste tot despărțire
peste tot uitare

Iertați, iertați-vă și voi...

colbul crește
apa fierbe
noi privindu-ne abisul ne împotmolim în întuneric

nici o noapte nu vine fără moarte
această femeie frumoasă cu inima de pământ...
nimeni doamne nimeni nu este al mamei sale
cu toții am rămas pământului

au venit și au dat foc copilăriei
au tăiat din rădăcini bucuria
poartă pietre la gât ca să poată iubi
ca să poată muri

privesc mâinile
mângâi liniștea
ascult apa

scriu aici îmbrățișarea în care oamenii singuri pot adormi liniștiți"
Luminita Amarie

Fii liber!

,,Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. Viaţa nu are nicio valoare închisă între limite. Te desăvârşeşti mereu. În fiecare răsărit de soare se naşte ceva frumos. Călătoria aceasta nu are sfârşit."

Jonathan Livingstone în Pescăruşul

Sa-ti fii credincios tie insuti!

,,Lumina zorilor, cand rasare, indrazneste. Sa incerci, sa sfidezi, sa staruiesti, sa fii statornic, sa-ti fii
credincios tie insuti, sa te iei la tranta cu destinul, sa uimesti dezastrele cu sangele tau rece,
sa infrunti puterea nedreapta, sa insulti biruinta care s-a imbatat, sa nu-ti pierzi cumpatul si sa tii piept."

Victor Hugo ,,Mizerabilii''

Azi nu ma mai grabesc nicaieri.

,,Anii mi-au fost mereu pantecosi, cu zile umplute pana la refuz, cu oameni si fapte ce mereu se-mbulzeau sa prinda loc in fata. Amoruri adolescentine ori zvelte, trufase si mature mi-au sagetat din cand in cand orele si viata si m-au invatat sa spun rugaciuni.

Am nadusit totdeauna simtitor din singurul motiv ce m-a tinut mereu dreapta: de a nu ma lasa mai prejos. In (probabil superficiale) aspecte ale vietii, am exagerat in mod voit doar pentru ca regulile auto-impuse mi-o cereau. M-am vrut mereu constiincioasa, meticuloasa si exigenta doar pentru a ma aseza alaturi de cei pe care mintea ii asezase pe aurite piedestaluri. Umar la umar apoi, aveam sa descopar dedesubturi mai putin profunde si adevaruri mult mai dureroase. N-am judecat, am cautat doar alte zone unde sa-mi aflu rostul. Am fugit de chingile neputintei si m-am incapatanat sa ridic, piatra cu piatra altare de speranta si promisiuni catre mine.
     Timpul, mereu intreg si rotund, a ajuns azi iarasi in halta povestilor care misca inimi, a zapezii sclipind in razele de luna si-a luminii.
Sunt acasa si asta-mi da ragazul acum sa ma opresc putin. Sa accept ca in mine traisc deopotriva  suferinta si
bucuria, furia, gelozia, invidia, dar si placerea si incantarea. Ca si eu, am gustat din tot ce-i omenesc posibil... Ca de unele m-am scuturat si primenit, cu altele am invatat sa vietuiesc. Le dau uneori drumul pe strazi, dar am mereu grija sa le bag la timp la culcare.

Azi nu ma mai grabesc nicaieri. O vreme macar pun lacat la poarta."

 http://aventuracondeiului.blogspot.ro/2009/12/un-strop-de-magie.html

Stare

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans” ( O. Paler)

,,Am inchis - ermetic- cercul. Macar turnul e de fildes... si globul penitentei e stralucitor.
Pacat ca fata in fata cu mine, toate tot izolare si solitudine semnifica.
Chipul meu surazator pe mine nu ma poate minti."
 http://aventuracondeiului.blogspot.ro/2008/12/ceilalti-lupi-m-ar-sfasia-daca-ar-sti.html