,,Uneori mi-e incredibil de greu să fiu printre oameni.Oameni apropiați, oameni cunoscuți, cu care-ar trebui să socializez, să vorbesc, să fiu…
se coboară în mine, nu știu de ce, nu știu de unde, o stare de tristețe absurdă,
copleșitoare și tot ce pot să fac, tot ce simt să fac, e să închid toate ușile sufletului,
să mă afund într-o stare de tăcere totală și să parcurg singură drumul întunecat al căutării luminiței de la capătul tunelului sufletesc. Și atunci, merg printre oameni fără să mă intersectez cu ei, fără să ni se întretaie drumurile și toți oameni de lângă mine mi-s, dintr-o dată, străini, îndepărtați și, cumva, potrivnici. Mă uit la ei dar privirile mele nu-i cuprind, îi aud dar nu-i înțeleg. Și tac. Pe dinafară, doar. În mine, dimpotrivă, se duc lupte. Gândurile se zbat să se așeze, sufletul se chinuie să se împace. E un haos total și am nevoie de distanță, din toate punctele de vedere, pentru a mă calma, pentru a liniști zbuciumul crunt al sufletului, pentru a regăsi un echilibru și-o tărie de a continua. Să fiu. Om printre oameni.
E o stare cel puțin ciudată și mi-e teamă de ea. Și-n același timp, mi-o doresc. Ca un drog care-mi face rău dar mi-e necesar. Și ascunderea asta-n sine mă îndepărtează de oameni dar sentimentul izolării mi-e și apăsare și, uite așa, fug de oameni și asta mă face să sufăr și apropierea lor mi-e chin și nu știu cum mi-e mai bine. Dar e cert, nevoia asta de-a fi eu, cu mine doar, e clară, dureroasă și apăsătoare și nu știu dacă-mi face mai mult bine decât rău."
