de Luminita Amarie
,,Pentru că totul îți aparține dar nu și ceea ce iubești scriu scrisoarea aceasta. Este o scrisoare blândă scrisă la lumina unei jumătăți de respir. Atunci când aerul rece îți inundă plămânii și știi că dacă îl vei elibera se va pierde precum clipa aceasta de o mare însemnătate.
Liniștea nopții inundă casa și doar singurătatea mai trosnește prin ungherele ființei. Un ger năprasnic a cuprins ținuturile nordului și sunt tare fericită că fac parte din iarnă.
Este târziu, în casă nu am ceasuri, doar oglinzi. Las loc umbrelor, o fereastră deschisă și cenușă. Uneori, pentru a-mi îmbrăca singurătatea, merg la fântâna din grădină și chem păsări. Atunci, ca și cum vietățile acestea plutitoare m-ar simți în aripi, vin și se așază lângă umbra mea. Niciodată, dar niciodată nu s-au speriat de tandrețea cu care îmi acopăr rănile, de frica ce-mi crește din umeri și mai ales de tăcerea ce-mi poartă crucea printre morți.
Este târziu, scriu și aerul continuă să-mi inunde trupul. Mă înalț în mine ca-ntr-o biserică pe ape. Vâltoarea unei tainice rugăciuni mă cuprinde și mă simt aleasă. Poate că sunt eu.
Cu cât te am mai mult cu-atât mai mult te pierd și-ajung la mine.
De o vreme am aflat că nu mai am amintiri. Nădăjduiesc totuși că scrisoarea aceasta va învinge timpul. Timpul ce nu e decât un cuvânt inventat de pedepse. Cunoscut de oameni. Nevăzut de copii. Utopic marilor singuratici. Va învinge timpul și va rămâne dincolo de el o adiere la vreme de plecare.
Este târziu, un târziu ce cheamă nori și înalță ziduri de lumină în pereții inimii mele.
Am mers în casa copilăriei, am adunat crizanteme și am învelit copacii. Acolo am găsit o urmă din ferocitatea primului meu gând. Era moartea dar eu credeam că-s doar aducerile-aminte. La streașina casei păsări mici îndurau împreună frigul iernii, iepuri de lapte alergau prin grădini iar eu, copleșită de atâta frumos am început să zămislesc un foc. Am adus pietre din pereții casei și am unit locurile din care odată au crescut prunci. Au crescut ca să plece. M-au născut să rămân. Ca o singurătate ce cade din văzduh pe o pajiște albă și tristă, foarte tristă.
Este târziu și nimeni nu mai trece acum pe drumul acesta. Din când în când trimite Dumnezeu câte o sălbăticiune să ne amintească moartea, să ne învețe viața și să ne zguduie din rădăcini.
De-ar ști acum morții mei că-i aștept poate că iarna ar veni mai cu milă. Poate mi-ar da răgaz de-o bucurie, de-o mare iubire, de-o nesfârșită tristețe. Dar nu, morții mei nu știu despre mine, ei doar plutesc prin liniște și uneori îmi împânzesc visele. Atunci da, atunci vine în mine o mare iubire. Și pentru că nu ne aparține ceea ce iubim morții pleacă din vise când e somnul mai greu și ne lasă singuri, singuri, plini de sânge și pământ ca o viață uitată-n mărăcini.
Nu ne aparține ceea ce iubim precum nici noi nu aparținem trupurilor noastre."
