Încă mă dori ...

,,Vin noaptea şi te-acopăr cu lumină.
Nu ai habar cum mă strecor în vis,
Cum te mângâi pe aripi şi-n surdină
Îţi leagăn pruncii zborului promis.

Strâng umbrele de pe tapetul lumii
În care-ai să păşeşti în zori de zi,
Şterg de rugină şi de-arsura brumii
Poteci de gând ce curg spre miazăzi

Şi îşi răsfiră setea de-nnoire
Pe-un câmp minat cu flori de aşteptări.
Vin numai noaptea să te văd, iubire!
Nu-ţi tulbur somnul. Vin fiindcă mă dori…"
Aura Popa

Te iubesc!

,,Si te iubesc! Am tipat in vazduh dar tipatul s-a izbit de-un nor si s-a intors cu chipul zdrobit.
Am tipat intre munti si am sperat ca ecoul sa il duca pana la tine, dar el se intorcea inzecit, tulburand apele si izgonind animalele salbatice.
Si te iubesc! Am strigat din nou si noua cai salbatici l-au luat in dinti si au pornit in galop nebun, nu spre rasarit ci spre apus.
Zadarnic am strigat sa se intoarca! Iubirea mea s-a dus si noua cai salbatici o poarta inspumati si fara vlaga pe un drum necunoscut.
Te iubesc!"
Naivul

Stare...

Stare...
de Florina Cojocaru din vol. Poveste de suflet

,,Liniştea va veni peste mine
Şi va cuprinde imensitatea albastrului
Spălând precum apa pietrele
Gândurile întunecate
Şi alungându-mi temerile
În nori de cădere.
De verde pădurea îmi va îmbrăca trăirile
Şi ceruri sfârtecate
De durerea veacurilor
Vor sfârşi de indigo, înspre noapte.
Muzica va veni peste mine
Ca vântul ce-şi leagănă dorurile
În dumnezeiască zi
Şi am să termin precum alţii
Cartea gândurilor
Lăsând ochii să cuprindă ... necuprinsul.
Doar am să tac
Pentru că nu aş mai avea cum să vorbesc,
Nu aş mai avea ce să spun cerurilor de indigo
În nopţi cu îngeri de catifea,
Nu aş mai avea ce să spun pădurii de verde
În apusuri de cărămidă,
Doar am să mă împac cu mine
În ploile târzii
Ce spăla-vor pământul de lacrimi."

Călător printre stele...

Călător printre stele...
de Carmen Pricop

,,Cărarea către stele e doar un obicei...
E-aşa uşor s-o pierzi: orbire de scântei
din foc de artificii care se-aprind aproape,
de care se prind iute dorinţele mioape,
mult mai uşor decât s-ar arunca spre stele
în depărtări, de ni se pierde lumina de la ele
pe drum, printre ispite şi printre iele dulci.

Şi-atunci, privind spre stele, mai bine-i să te culci
şi să alungi în somnul viselor ce-ai năzuit cu jind.
Când te trezeşti pierdută-i cărarea şi tu, cel risipind,
iar focul de scântei ce te-a orbit o clipă
şi-a prefăcut în scrum tot zborul din aripă
e stins demult din lume, şi-i stins şi-n amintire.
Aproape că nu ştii de ce, şi când, şi cum ţi-a ars întreaga fire.

Dar nu-i nimic, fiindcă acum, că te-ai trezit
şi-ai scuturat şi praful, şi ce te-a istovit,
un mugur de aripă oricând îţi stă să crească.
Aşa e totdeauna în ordinea firească...
Dar pân' s-ajungi la zbor, opinca de oţel,
toiagul greu şi trainic şi strâns în pumn şi el
te-or duce printre stele, încă un călător
ce nu se lasă nopţii, pe drumul cel uşor.

Chiar dacă ţi se pare că drumul ţi-e în jos,
că talpa de oţel în carnea tălpii-a ros,
că zborul ţi-e cădere, că arzi până la os,
din flacăra-ţi firavă, clipind anevoios,
o dâră de lumină se naşte tumultuos
şi colţul tău de cer răsare mai frumos."

Te laşi pe mâini străine...

Te laşi pe mâini străine...
de Carmen Pricop

,,Te laşi pe mâini străine, te laşi şi nu te temi
de dorul lor cel aprig atunci când nu le chemi.
Mâinile te cuprind, te mângâie, te dor,
îţi fură de pe buze un zâmbet, şi un nor
îl risipesc pe frunte, şi îţi răsar în ochi
noi constelaţii şi-ţi descântă de deochi.

Te laşi pe mâini străine şi ele îţi zdrobesc
liniştea, visul, zborul şi pasul pământesc,
te leagă de aripi cu pietrele de moară.
Numai vederea lor începe să te doară.

Te laşi pe mâini străine ca lutul pus pe roată.
Olarul îl frământă şi-i schimbă forma toată
în ce îi place lui şi-i trebuie ori nu.
Apoi vinde la piaţă ce-ai spus sau ai fost tu.

Sunt mâini care le pot pe amândouă.
Cheamă întâi, pe urmă prind şi scurg de rouă
un zbor şi-apoi te lasă în cădere grea şi de aşa de sus
că nu te mai opreşti decât la pol opus.
Atunci îţi spui că ai avut noroc,
puteai să te opreşti pe la mijloc
şi să rămâi înfipt într-o durere, în pământ.
Aşa, te prinzi din nou mai trainic de-un cuvânt
sau de o piatră care, spre mirarea ta,
din locul ei se duce, rostogolire grea
cu huiet şi cu scrâşnet de nisipuri,
nisipuri mişcătoare cu diferite chipuri...

Te-ai mai lăsa o dată pe nişte mâini străine,
dar ţi-au rămas din timp secunde prea puţine
ca să le pierzi uşor şi-atunci te faci că eşti
aşa cum vor să fii şi nu te risipeşti.
Te înfiripi din lut ca pasăre în zbor
şi, poate, câteodată înveţi să fii ulcior
în care numai apa cea rece de izvor
are umbrit culcuş şi vindecă de dor."
(2013)