duminică, 30 septembrie 2012

Ma doare o rana calcata-n copite de cai fugind....

,,Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcata-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, -
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi linişte,
nu există nări pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarna-nghetat-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere.
trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferei
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzînd ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărîmat
de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vînători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipînd i-au stîrnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmîntat
în carne şi nervi, în timpan şi retină,
şi la voi vidului cosmic lăsat
şi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcîiul al lui Ahile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steauaArcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dînd vamă de raze
la vămi.
Iată-mă stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sîmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pete.

Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador şi zigurat
pe care tu arenă-l ai.
Organul nor mi s-a topit
în ploi torenţiale, repezi,
şi de organul iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Mă doare diavolul şi verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare cîinele, şi iepurele, cerbul,
copacul, scîndura, decorul.
Centrul atomului mă doare,
şi coasta cea care mă ţine
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, şi divine.
Sunt bolnav. Mă doare o rană
pe care mi-o port pe tavă
ca pe sfîrşitul Sfîntului Ioan
într-un dans de aprigă slavă.
Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii celui simple,
nerăbdînd alte morţi decît morţile
inventate de ea să se-ntîmple.
Sunt bolnav nu de cîntece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
că nu se mai poate împarte
la două ţîţe, la două sprîncene,
la două urechi, la două călcîie,
la două picioare în alergare
neputînd să rămîie.
Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, şi la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri."

Nichita Stanescu

Apropierea de celalalt....

,,trăind tatonarea apropierii de celălalt
încercând să afli cine este, ce-i place, ce-i repugnă,
ce te-ar putea conduce la el, ea,
când nu ai puncte comune de reper
și, într-o zi, un moment
poate să se producă
îl prinzi din zbor și-i spui
știi, și mie îmi place asta
avem simțiri comune, ne asemănăm,
dar, la fel, ai putea să simți toată răceala
care transpare din vorbele lui, ei,
și o boare ostilă te aruncă înapoi cu pași,
nesperați, nedoriți pași,
apoi te întrebi: are rost,
punându-ți aceeași întrebare pe care și-o pun
toți bărbații și toate femeile
de la facerea lumii încoace."

Maria Mihaita

Indragostiri....

,,ne îndrăgostim de ideile unui om
până când ideile acelea
ne conduc la omul
pe care-l iubim și fără idei
devenindu-ne
așa cum numai iubirea poate face
indispensabil.

ne îndrăgostim de chipul unui om
până când într-o zi zărim omul chipului
ajungând să-l urâm
toate vorbele-ntre noi
devenind disonante
nemairăspunzându-și.

ne putem îndrăgosti de un timp
pe care, căutându-l
nu-l mai regăsim printre vremile noastre
deși-l iubim
pentru ceea ce el a însemnat cândva 
doar pentru noi.

ne îndrăgostim, ne trece și
până să uităm
iubim din nou fără alegere
cum singură iubirea 
ne sugerează că trăim."
 Maria Mihaita

vineri, 28 septembrie 2012

N-ar trebui sa ne temem...

,,Singuratatea n-ar trebui să ne sperie, gloata da.
Singur, în căutarea sensului,
rătăcești cărări bătătorite ori virgine
afli răspunsuri, ori adâncești întrebările
păstrând aprins focul minții
neuitând nici un moment
clipa dintâi și cea de pe urmă,
în care, singuri, incepem căutările
și rătăcirile
și plângerile,
și bucuriile,
ființa
și neființa. "

Maria Mihaita

Elogiul tacerii ...

,,A ajunge să crezi numai în tăcere,
să nu mai preţuieşti decît tăcerea,
este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii...
Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi
complicaţia problemelor să te fi dezgustat atît de tare,
încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei,
strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
Oboselile repetate
te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii,
deoarece
în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia
şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice,
se destramă
în sonorităţi vide,
în vibraţii iritante şi
în sunete exasperante.
Toate conceptele se diluează,
toate expresiile tari se atenuează,
tot ceea ce vorbeşti sau asculţi
se dezgoleşte într-o nuditate
stearpă şi respingătoare.
În tine, nimic nu mai ia
o formă sau o consistenţă expresivă,
ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară
rămîne ca un murmur
îndepărtat,
monoton şi
egal,
neputînd în nici un fel
să excite nuanţele vieţii sufleteşti,
să trezească un interes sau o curiozitate.
Atunci îţi pare inutil
să-ţi mai dai o părere,
să mai iei o atitudine sau
să mai impresionezi pe cineva,
şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere
cresc în agitaţia sufletească,
existentă în toate marile tăceri.
După ce te-ai frămîntat ca un nebun
să rezolvi toate problemele,
după ce te-ai chinuit pe culmi,
cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme
sfîrşeşti prin a găsi în tăcere
singura realitate şi
singura formă de expresie,
şi cine nu sfîrşeşte în tăcere înseamnă ca
n-a văzut totul."
Emil Cioran

joi, 27 septembrie 2012

Departe, cine ştie ...





,,Departe, cine ştie în ce oraş ploios
Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine,
Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros –

Departe ... cine ştie în ce oraş ploios ...

Cu fruntea sprijinită pe degetele pale
În ochii tăi, străino, aduni melancolie
Răsfrângi tristeţi de toamnă în lacrimile tale –

Cum stai aşa ... cu fruntea în degetele pale ...

Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate
Cântând întristătoarea şi vaga-i melodie,
În jurul meu s-aşterne pustiu ... singurătatea –

Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate ...

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe,
La ochii-n cari se stinge un dor de mângâiere,
La soarta nendurată ce calea ne-o desparte –

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe ...

În sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare
Şi golul din odaie se-mprăştie în mine.
Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare –

Şi-n sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare ...

Şi-acum, când cade seara din cerul somnoros,
Când tot mai larg se-ntinde în jurul meu pustiul
Te stingi şi tu, ca mine, urzind un vis frumos –

Departe, cine ştie în ce oraş ploios !..."

Din volumul „Poemele singurătăţii“ (1906 – 1912)

Poezii culese din Victor Eftimiu - Versuri, Editura Tineretului, 1964

miercuri, 26 septembrie 2012

La brat cu singuratatea...



,,Și iată-ne, singurătate, împreună,
Îmbrățișate-n munții de tăcere,
Ursita mea și sora mea cea bună

Înveșmântată-n strai de mângâiere.

Mi-ai pus pe tâmplă gândul resemnării
Pe buze-mi stau cuvinte sigilate,
Din ochi ne scoatem spinii neuitării
Și-i strângem în eșarfe-nsângerate.

Aș fi putut ca să devin meschină
S-ameninț cerul că mă sinucid,
Dar m-ai luat, singurătate, tu, de mână
Și te-am urmat cu pasul liniștit.

Azi iată-ne din nou la nunta noastră
Și cruci ni se împlântă-n inelare,
Mireasa mea din lumea pământească,
Sortita mea din vremuri seculare.

Și iată-ne, singurătate, împreună,
Sorbind destinul la aceeași masă.
Aș fi putut să nu te țin de mână,
Dar știu că tu ești singura ce-i pasă."

Dori Lederer.

luni, 24 septembrie 2012

Sufletul cailor....

,,Cai în galop rătăcesc în nisipuri
 Alintați de o lună ce-și scutură geana,
 Scormone-n zdrențe de vechi anotimpuri
 Când  orele nopții le mângâie rana!

 Se-ntreabă adesea cu suflet candid                                  
 De mie sau ție, chiar nu ne pasă
 Că-n inimi au strâns numai zbucium morbid
 Și dor de pădure și iarbă melasă.

 În sătucul lor mic ce n-are nici nume,
 Povara e singura grijă ce-o știu,
 Gârboviți,întristați de a zbaterii lume
 Nechează-n galopul vieții pustiu.

 De-n ochii lor blânzi vei privi vreodată,
 Vei vedea că iubire vor dori să împartă
 Astenici ,sfârșiți de-a răului gloată
 Nici chiar potcoava noroc nu le poartă.

 Cu pletele-n vânt și coamele brune
 La circ ei încântă o lume pestriță,           
 N-au drept să rateze în curse nebune
 Și fiece zi joac-un rol de actriță.

 Sunt plini de tandrețe și iubesc fără teamă,
 Au sufletul nobil de vrei să-i privești,
 Ei nu te trădează,nu mint niciodată
 Și-atunci când nechează vor doar să-i iubești."
Ines Popa Vanda

vineri, 21 septembrie 2012

O noua toamna....


,,O nouă toamnă s-a pornit să ţeasă
Cu fir de-argint, plase de funigei...
Mă tot încearcă-o vie, neînţeleasă,
Tristeţe - după tineri anii mei.

Atât de albastru-i cerul în amiază,
Că, de rugina n-ar foşni prin tei,
Aş crede că e vară şi vibrează
Natura-n toată plinătatea ei!

Dar dimineţile-s înceţoşate –
Melancolia, mă trezeşte-n zori,
Cu amintiri – ce le credeam uitate,
Despre trecut şi-ai dragostei fiori.

Toate-nserările sunt însoţite
De vânăt vânt cu miros de pelin...
Iar pajiştile – arse-ncremenite,
Setoase, calea ploilor aţin.

Setos mi-e sufletul de libertate,
De dragoste, de vii şi noi chemări –
Aş vrea s-o şterg, deodată, din cetate
Şi să mă pierd în neştiute zări.

Dar nu se poate, veacul e prea sumbru,
Prea plin de piedici şi de renunţări –
Pe tot mai strâmte căi paşii-mi preumblu
Si doar cu gandul fug in departari..."
Boris Ioachim

Franturi de suflet

,,Când orele-nserarii clipeau timid în geam
Nedezlegate doruri au tresărit stinghere,
A suspinat iubirea, în timp ce hoinăream
În gara fără nume, prin cioburi de tăcere.

Se întristase frunza, că vara-i pe sfârșite,
Iar visul meu tomnatic avea doar aripi frânte,
Semnasem cu iubire pe inimi răzvrătite
Și am aprins făclia aducerii aminte.

Nu mă îmbrac cu lacrimi pentru miraje moarte
Și nu regret robia vremelnicei stihii,
Mi-e dor însă de mine, de zâmbete-nflorate,
De chihlimbare strânse cu taină-n colivii.

Dantele de înfrângeri s-au cuibărit în gene
Și porți de amăgire rămas-au ferecate,
Am îngropat Siberii în nopțile perene
Și-am încuiat sertare de îndoieli brumate.

Pe stânca nemuririi sculptez în scoică timpul,
Sădesc în mine temple, sfidând orice trădare,
Conjug divin iubirea și ard ca felinarul,
Fac legământ cu cerul și-a lui crucificare."
Ines Vanda Popa

miercuri, 19 septembrie 2012

Instrainarea...

,,Azi se perindă-n mine înstrăinarea noastră
  Și vise nezidite în gânduri se preling,
 O stea din constelații  îmi plânge la fereastră
 Și-n rănile uitării speranțele se sting.

 În inimă fântâna de dor mă răscolește,                                  
 Iluzia-i spulberată și-mprastiata-n vânt,
 Topită-i orice vină din floarea ce-amăgește                                     
 Și mort îți e sărutul pe buzele de-argint.

 Mai spăla-mă-n iubirea suspinului ce-l porți,
 Sau stinge-mă în lacrimi de crini imaculați,
 Alungă nenorocul în tainicele sorți,
 Și umple golul serii cu iriși însetați.

 Un cosmos al uitării e tot ce îmi doresc,   
 Sirene de iubire le vreau scăldate-n mare,
 O torță de-ntristare mai ard în arăbesc                                                          
 Si-nalt o rugă sfântă în stea de vindecare.

 Eliberează-mi gândul de tot ce tu îmi ești
 Și du-mă-ntr-o cetate de fluturi fără nume,
 Un așternut de clipe brodează-le-n povești,
 Dezbrăca-mă de tine și spulberă-mă-n lume.

 Nu rătăci în mine, mă vreau descătușată
 Și gânduri interzise în zori le-nmormântez,
 În ploaie de camelii aș vrea să fiu spălată,
 M-ascund în perla nopții, nu vreau să mai visez.

 Corola de uitare să-mi stingă amintirea,
 Când se îngână luna cu mori de vise moarte,                        
 Pășește în tăcere să nu-mi trezești iubirea          
 O dinastie-ntreagă de ceață ne desparte.  "               
   Popa Ines Vanda

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Teamă de toamnă...


,,Plutind pe stradă cât mai anonim,
ca umbra ta să nu deranjeze pietrele
din visarea lor lenevoasă,
căutând răcoarea pe partea de trotuar 
de pe care soarele s-a retras jignit la apus,
târându-ți după tine temerile agățate de fustă,
ți-e frică să primești  toamna
pe care fiecare an ți-o pune în brațe
și cu care nu știi să te descurci
neștiind ce i-ar place, cum s-o iei, ce s-o întrebi,
consolându-te, totuși, de repetabilitatea lumii
căci toamnele vin și se duc 
te pregătești să-i primești în suflet culorile amorfe
pe care doar ea știe să le amestece atât de tern
cu melancolia,  înserarea, nostalgia, disperarea -"

Maria Mihaita

Tristețea tăcerilor noastre...



,,cine ne privește vede
doi oameni frumoși care tac
întristând cu tăcerea lor
cuvintele ce-ar fi putut să se nască
vorbind despre taina doimii.
tăcerea noastră a inventat necuvintele,
fiindcă noi
am diversificat tăcerea ca artă
scornind, de fiecare dată alte feluri:
de august, de decembrie, de martie,
tăceri de seară și de dimineață,
de echinocțiu și de solstițiu
tăceri de lună plină și de zile însorite,
pentru toate stările neterminate din noi.
am dezvoltat atâtea feluri de tăceri
uitând  de taumaturgia cuvintelor
și-am inventat atâtea alte căi
nenecesare, ignorând puterea 
primului cuvânt,
încât ne-am trezit dintr-o dată
Adam și Eva neștiutori,
nevorbitori, neoameni..."

Maria Mihaita

marți, 4 septembrie 2012

Sa zbori....







"Să culegi zborul unei păsări
de pe cerul albastru,
să-l strângi într-un pumn cald
şi să zbori…
să culegi susurul unei ape

să-l pui în propria inimă
şi să cânţi…
să culegi cuvinte
şi să vorbeşti cu cărţile
despre sublimul infinit…
să pui lumina unei stele
în sufletul tău
şi să luminezi cărări întunecate…
s-aduni seva pamântului
şi să învii anii
tinereţii pierdute…
să-ţi pictezi cu o petală
sufletul incolor…
să culegi durerea şi s-o îngropi
în florile de gheţă
ale unei ierni eterne. Şi,
…poate atunci, Omule
te vei simţi împlinit! "...
VALERIA VARTIC