In asteptarea ta....

,,În aşteptarea ta colind ceruri de ape
Şi spre înalturi, în ziuă
te vreau de mine aproape.
În aşteptarea ta
mă-nvălui de dragoste
vorbind îngerilor de ceaţă
în lacrimi de ploaie
poveste târzie în dimineaţă.
În aşteptarea ta
înfloresc temători
muguri de speranţă în gând
şi-adorm pe margine de vis
încă râzând.
Tu eşti tot ce putea să se întâmple mai frumos
în viaţă
şi, în aşteptarea ta
clădesc altare în tulbure gheaţă.
Nu, nu vreau să-ţi spun:«Străine!»
pentru că te cunosc de atâta timp
şi te iubesc tot de pe-atunci.
Erai acolo, în vise la mine.
Îţi ridicasem palate în doruri de stânci.
În aşteptarea ta
îmi rezem capul pe umeri de munte tăcut
şi clopote-izvoare ce bat în pădure de umbre
încerc să ascult.
În aşteptarea ta
mă învălui în turcoazul de noapte plăpândă.
Probabil, mă vei găsi puţin obosită
şi încă de tine flămândă.
În aşteptarea ta
mă rog să-ţi fie lin drumul de ape
şi, în dimineaţă târzie
cu o dragoste vei fi mai aproape."

Florina Sanda  Cojocaru

TU...cel din departari...

,,Uneori, am nevoie de liniştea ta,
Liniştea pe care mi-o inspiri tu,
Cel din depărtări, de mult prea departe,
Mai ales când plâng târziile toamne
Pe umerii-mi încovoiaţi de zboruri frânte
Şi tânguie noaptea a singurătate.
Uneori, cred că doar gândul la tine
Mă face să merg mai departe
Pentru că ţi-am dăruit parte din visele mele,
Parte din anii mei,
Pentru că te-am împodobit
Cu cele mai frumoase cuvinte de dragoste
În arămindă trecere.
Poate că nici nu eşti aşa cum mi te-am imaginat,
Poate că nici nu ai vrea să auzi de mine
Vreodată,
Doar că eu continui să cred în tine,
Omul depărtărilor
Şi totuşi atât de aproape,
Încât, atunci când respir
Îţi simt tremurul buzelor
Şi mâinile căutând azurul zilelor senine,
Îţi simt greutatea tăcerilor
În orele furtunoase
Şi mă doare dacă tu suferi.
Cea mai frumoasă muzică
E muzica sufletului tău
Şi visez, visez,
Un drept ce nu mi l-a luat încă
Nimeni!
Uneori, lacrimile vin nechemate,
Multe, ca într-o ploaie despletită
Şi mă dor absenţele tale,
Şi mă ard iluziile mele,
Dar mai tare simt că m-ar durea
Să nu mai visez măcar o zi la tine,
Să nu îţi mai pot auzi muzica înalturilor,
Tu, cel din depărtări
Şi totuşi atât de aproape."

Florina Sanda Cojocaru

CIOBURI SI TACERE....

" Erai pe-un piedestal statuie caldă,

Un sfânt frumos cu suflet şi simţiri,
Din când în când te-nrouram cu lacrimi
Şi-ţi risipeam cenuşa din priviri.
Dar dintr-un joc de furii şi orgolii
Te-am răsturnat şi-amar te-am risipit
Şi m-am rănit călcând pe-atâtea cioburi
În carne mi-ai intrat când te-am strivit.

În jurul meu doar cioburi şi tăcere
Pe tine calc ca pe-un covor încins,
Sunt numai răni când mă-nvelesc cu tine,
Te strâng în pumni şi-n trupul meu învins.

Îmi eşti în sânge şi-mi pulsezi sub tâmplă
Durerea aceasta crudă ne dezleagă
Decât o cicatrice-n amintire,
Mai bine o rană vie viaţă-ntreagă.

Mi-e bine aşa c-un ciob de tine-n mine,
Durerea cărnii mele n-ai s-o ştii,
Atât mă rog să nu-mi fii alinare
Şi să nu fie leac în farmacii.

Să te lipesc la loc nu mai am vreme,
Mai mult să te împrăştii n-am putere,
Doar noaptea-n vis îmi eşti din nou statuie,
Iar dimineaţa, cioburi şi tăcere."...
Nuţa Istrate Gangan

Ganduri de Craciun....

O poezie....dumnezeiasca....

,,Lângă focul slab din sobă stau privind în noapte-afară
Prin fereastra aburită, unde’n fiecare seară
Furios aruncă vântul cu mărunţii stropi de ploaie
Ce se scurg pe sticla rece într’o sută de şuvoaie.
Poate-ar vrea să-mi intre’n casă să-mi mai spună vreo poveste
Să-mi aducă de departe vreo scrisoare sau vreo veste
Busuioc din căldăruşă să-l anine sus la grindă
Şi să-mi cânte la ureche, de pe vremuri, o colindă.

Peste-al beznei întuneric plumbul norilor se cerne
Şi în fulgi de păpădie neaua’ncepe a se aşterne
În covor alb de mătasă îşi presară mărgăritul
Îmbrăcând pădurea’n haină sclipitoare ca argintul.
Printr’un pod întins de gheaţă, râul leag’a sale maluri,
Marea geme furioasă zvârcolindu-se în valuri.

Un ecou de glas de clopot se aude’n depărtare.
Rezemându-mi fruntea’n palmă, am rămas tăcut pe gânduri
Aş fi vrut în astă seară să-i scriu mamei două rânduri
Şi să-i spun să nu m’aştepte, că nu vin cu Moş Ajunul,
Că rămân şi de-astă dată prin străini să fac Crăciunul
Calea-i grea, înzăpezită, lupii au ieşit la pradă
Îi aud de-aici cum urlă intrând noaptea prin ogradă
Răscolind cu deamănuntu ’ntunecoasele unghere
Rânjind colţii plini de sânge şi răstoarnă cu putere
Tot ce prind în a lor cale de cutremură pământul…

Lucruri multe n’am a-i scrie… Aş fi rugat apoi vântul
Să mi-o poarte peste nouri, peste pisc de zare-albastră
Să o lase pe tăcute într’un colţ lângă fereastră.
Când veni-vor vestitorii, ea să iasă să găsească
Să scoale din somn pe tata’n miezul nopţii s’o citească
Dar îmi e cu neputinţă… Fruntea-mi este’nfierbântată
Pana mi s’a rupt în două, iar cerneala-i îngheţată.

Vânt răscolitor de datini simt credinţi de mult visate
Fă-te sabie-ascuţită, zidul vremii mi-l străbate
Du-mă’n satul de sub măguri, peste lume du-mă’n goană
Du-mă’n casa părintească unde mama la icoană
Lângă candela nădejdii îşi îneacă’n suflet dorul
Ascultând concert de îngeri vestind pe Mântuitorul!
Lasă-mă lângă fereastră să’nalţ iarăş o colindă.

Să aud cum se deschide’ncetişor uşa la tindă
Din ungheru-i de tristeţe să o simt apoi cum vine
Păşind rar prin neaua moale să se-apropie de mine
Căutând prin întuneric s’o aud nerăbdătoare
Întrebând: cine colindă? Dintre patru care-i oare?
Să mă urc pe pragul prispei, ea de mână să mă prindă
Lăcrămând de bucurie braţul ei să mă cuprindă
Ca’n vremea copilăriei să-mi zâmbească cu blândeţe
Să îmi ia traista din spate s’o’ncarce de colindeţe.

Lângă vatră să dau fuga să mă scutur de zăpadă
Să privesc tăciunii’n sobă cum se iau mereu la sfadă
Şi pe drumuri troienite peste gerul ce se lasă
Să alerg ca altă dată colindând din casă’n casă
Frânt de-atât’alergătură, cu picioarele’ngheţate,
Să mă’ntorc din nou la mama peste noaptea jumătate
Ea s’arunce furca’n lături să mă ia ca să mă culce
Povestind de ieslea sfântă şi Iisus, încet şi dulce,
Iar eu obosit de cale să adorm cu capu’n poală
Să tresar visând că iarăşi văd pe „domnul” de la şcoală.

Du-mă vântule în codrii printre cetini să-mi sting dorul
Printre stânci prăpăstioase să aud curgând izvorul
Fă-te punte peste veacuri şi te’nvolbură’n istorii
De ridică din adâncuri vremile scăldate’n glorii
Să reverse peste măguri în lumini de curcubeie
Ca un fulger să ţâşnească lumea toată să scânteie
Şi’n această noapte sfântă pe un cer de lună plină
Să-i văd steaua cum se’nalţă pe o rază de lumină.
Ce urcând pe bolta-albastră se opreşte’n mânăstire
Unde schivnici albi ca neaua cântă’n taină din psaltire
S’aud clopotul cum sună, cum se pierde’n valuri, valuri
Un ecou de sfinte datini încrustând din idealuri
Peste-a cosmosului margini spre a veşniciei ţinte
Mii de veacuri şi milenii ce-au trecut pe dinainte
Să mă’nalţ încet spre culme din al sufletului haos
Să apar pe nesimţite în al schitului pronaos
Două-trei lumânărele s’aprind la iconostasuri
Să aleg din uragane, doar a îngerilor glasuri
Să’ndrept ochii către ceruri, să pătrund înalta-i taină
Celui ce îmbracă totul în lumină ca’ntr’o haină
Cu paşi firavi să m’apropii de a stareţului strană
Picurând lacrimi de sânge din a sufletului rană
Cu sihaştrii toţi de-arândul să înalţ o rugăciune
Să mai pot să spun odată, Moş Crăciune, Moş Crăciune…."

Dumitru Em. Popa în lagăr la Rostock (sau Buchenwald) 1941-1945

Colind pentru cei departe de tara....

,,Crăciunu-ți e departe, Crăciun printre străini,
Asculți cu ochii-n lacrimi colinde și suspini.

Ți-e plină masa, iată, dar tu suspini și taci
C-ai vrea și tu acasă Crăciunul să ți-l faci.

S-auzi câinii cum latră și-n poartă cum îți bat
Colindătorii satului cu sufletul curat,
Să-i lași să-ți intre-n casă, să-ți cânte lin, duios,
Colindele ce-anunță nașterea lui Cristos.

Dar nu-i nimeni pe stradă, colindători nu vin.
Amar mai ești Crăciune, Crăciunule străin,
Că poți să ai de toate, și bani și masa plină,
Prietenii-s departe și nimeni n-o să vină.

Tu taci ș-asculți într-una cum leru-i iarăși ler
Și sufletu-ți se 'nalță cu steaua sus pe cer
Și fuge precum gândul în satul tău sărac...
Tu lasă-l să se ducă, atâta fă-i pe plac.

Sufletu-ți e departe, doar tu printre străini,
Asculți cu ochii-n lacrimi colinde și suspini.
Aștepți să latre câinii, aștepți colindători...
E-aproape dimineață... străine sărbatori."

Autor:Viorel Boldis

---

Rataciri...la sfarsit de an...

,,ghiocei, maci, frunze galbene, flori de hârtie,
anotimp după anotimp derulate
între bucurii şi tăcere, disperări, rătăciri
prin iarna tăcută semănată în lume
de o inimă haină, încrâncenată,
fiecare căută urmele împlinirii
în locuri  comune părăsite de ceilalţi...

simţi că totul poate fi iluzoriu,
dar ţi-ai dori să-ţi spună cineva, să-ţi confirme
că tăcerile, şoaptele, cântările, urletele tale
trec la fel de neauzite ca gândurile,
iar zbaterile tale între alt an şi următorul
par picioruşele unui miriapod neputincios
părăsit de carapacea protectoare
într-un târziu însingurat de decembrie.

Altfel, singur, mai speri..."
Maria Mihaita

Stare de spirit...dezamagire...

,,Nu ți-am ascuns niciodată nimic,
doar am tăcut îndelung
vorbele purtate în mine,
sperând că-ntr-o zi ai să-ntrebi 
ce știu despre toate zilele
în care nu m-ai cunoscut
trecătoare neobosită prin viață,
repetând mecanic pașii altora,
sperând că, într-o zi, voi căpăta 
propriile mele urme prin lume. 
    
Numai că  n-ai știut să-ntrebi
tot mestecându-ți durerile
de unul singur, duhovnicește
și, dacă ai mai face-o-ntr-o zi,
tot ce-ai mai afla ar fi
că obosindu-mă trăirea
nu-mi mai doresc decât
să mă îmbolnăvesc
vreo două zile de poezie
vreo săptămână de tandrețe
și o viață întreagă de lumină
doar atât mai trebuindu-i 
sufletului meu obosit. "
Maria Mihaita 

Actul final....

,,Veniţi, vă aştept astăzi la teatru,

În ziua a opta-a minciunii,
Să-nceapă dar piesa, să-nceapă masacrul
Pe scena păgână a lumii.

La casă, biletele nu s-au vândut,
În sală sunt eu, spectator.
Dar scena e plină de cei ce au vrut
Să joace in ultimul rol.

Actori sunteţi voi, acei ce mi-aţi dat
Iluzii in viaţa-mi sărmană.
Acei ce, plecând, nu mi-aţi mai lăsat
Măcar un bandaj pentr-o rană.

Veniţi, vă aştept astăzi la teatru,
La ultimul act ce s-a scris,
Sunteţi astăzi iarăsi actori in masacru
Iar eu spectatorul ucis."
de Dori Lederer

De vanzare....

,,Vând toamnă cu miros de struguri copți,
Vând un Septembrie schimbat pe-o iarnă,

Vând țărmul meu și pescărușii toți,
Sub început de an să nu-mi adoarmă.

Vând pietrele din inima tăcută
Vând lacul străjuit de vise seci,
Vând tot și mă voi face nevăzută
Acelora cu ochii goi și reci.

Vând șoaptele din scene repetate
Și punctele ce sprijineau un da
Un pur și simplu-l dau pe nedreptate
Și-apoi, să văd, ce-mi mai puteți lua ?

Vând susur de ocean și vând nisipuri
Vând nopțile în care eu am fost,
Vând lăzi de zestre adormite-n timpuri
Și casa cu povești fără de rost.

Vând înălțimi ce nu se pot atinge
Lângă prăpăstii ce te înfioară,
Vă dau și locul unde nu mai ninge,
Ca să vedeți cum este să te doară.

Vând locuri, vise, clipe și trăiri,
Vând tot ce s-ar putea fura prin lume
Pun lacăt pe valiza cu-amintiri
Și-o pierd pe strada fără nici un nume."
Dori Lederer

 

Eşti singură

,,Eşti singură astăzi, tu, inima mea,
Biserică veche-n ruină,
Sub bolta ta sfîntă,-negrită de vremi,
Azi nici un drumeţ nu se-nchină.
Eşti singură astăzi…Păreţii-s bătrîni,
Nu-i cîntec în stranele mute,
Icoanele-s şterse, şi nimenea nu-i
Altarul uitat să-l sărute.
Prin neguri arare s-abat amintiri
Lăcaşul pierdut să şi-l vadă,
Şi fîlfîie tainic din aripa lor
Ca groaznice paseri de pradă.
Ducîndu-şi pierzarea, trec vifore-n drum,
Te zbuciumă-n goană păgînă…
Şi tu ceri zadarnic un fulger răzleţ
Să-ţi năruie bolta bătrînă!"
 Autor : Octavian Goga

Melancolie...

,,Miresme dulci plutesc în aer sub bolți umbrite de liane,
Și-i liniște-n grădina toată și pace ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane.

Ș-un glas de greier nu s-aude măcar să-nalțe imnul vieții,
Să rupă liniștea țăsută în jurul celor ce-au să moară;
Își face cuib uitarea tristă și pacea crește funerară,
Pe unde pasul nu mai calcă și nu mai cântă cântăreții.

Cu visuri, cu gândiri frumoase, cu fantazia mea, cu viață,
Învins de-o milă nesfârșită aș vrea să-npoporez natura;
Dar brațele îmi cad trudite și mută îmi rămâne gura,
Simțind nelămurit în mine că numai liniștea-i măreață.

Un cânt, cât de duios, acuma n-ar fi el oare-o pângărire,
Când e atâta armonie în ne-treruptă, sfânta pace?
Grădina e-o poemă dulce și, vezi tu, vântul care tace,
E ca o mână adormită pe coarda rupt-a unei lire.

Somn bun ș-odihnitor, natură, somn bun; cântărilor vieții
Azi prețuiesc tăcerea morții - veni-va altul poate-odată
Ca prin povești să te trezească spuindu-ți vorba fermecată,
Eu prea sunt trist... Pe cerul palid s-aprind iar zorii dimineții.

Și-n mintea mea ca într-un templu în care-au plâns dureri profane,
Se face liniște și pace pe-ncetul ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie,
Și unde numai trandafirii mai cern petale diafane."

DIMITRIE ANGHEL