,,Ridicăm mereu ziduri în jurul nostru.
Pe unele le construim în mod conştient, cărămida cu cărămida, zicându-ne că ne sunt extrem de necesare, că doar în spatele lor ne simţim în siguranţă. Pe altele le lăsăm să crească în jurul nostru, să ne înconjoare şi abia când ajung să ne sufoce reuşim să le observăm.
Sunt ziduri care ne însingurează, ne îndepărtează de oameni.
Sunt ziduri care apasă – şi pe cei dinăuntru, şi pe cei dinafară.
Cei care nu mai pot să iasă, cei care nu reuşesc să intre.
Şi luptă, şi unii, şi ceilalţi.
Ne privăm cu bună ştiinţa de multe lucruri care ne-ar face viaţa mai frumoasă. Poate că ne e frică de riscuri, poate ne temem prea mult de dezamăgiri, dar e cert faptul că, orice am face, oriunde am fi, tot într-un mod limitat trăim. Uneori ne dăm seama de asta şi reacţionăm – poate chiar reuşim să facem o gaura în zid, să evadăm şi să trăim. Alteori ne dăm seama că cercul nostru-i strâmt şi rece dar nu ne simţim în stare să ne împotrivim şi, resemnaţi, ne împăcăm cu soarta ” potrivnică ” transformându-ne în victime auto declarate ale vieţii. Mai sunt şi cazurile în care zidurile nu ne dor, şi trăim acolo fără să ne constrângă limitele, fără să ne doară singurătatea.
Adevarata problemă e atunci când vrei să treci zidurile şi nu mai poţi – pentru că nu mai are rost.
Când ai vrea să laşi oamenii să intre – dar nu mai e nimeni lângă tine."
http://ro.netlog.com/go/out/url=http%3A%2F%2Fno...-
