Lectii de viata...

,,Timpul se sparge
Secundele mor
Totul e haos
Chiar eu sunt haos.
Am inceput sa-nteleg viata
Sa percep moartea
Sa-nteleg starea iubirii
Starea destinului
Am gustat falsitatea altora
Descumpanirea
Deznadejdea
Iubirea si Ura
Amarul singuratatii
Iluzia increderii in cei de langa tine
Dezgustul frumusetii mascate
Am invatat chiar sa zambesc altfel
Tristetii galbene
Durerii negre
Am invatat sa plang linistit
Uneori
Cu lacrimi roz in doi ochi albastri
Am invatat cum pot privi adanc
Ca sa pot distinge
Originalul de copie.
Viata m-a palmuit nemilos
Si m-a trezit intr-o realitate
Deseori scabroasa
Alteori minunata.
Gandul meu pur
Pare ca se imbacseste in timp
Si, Doamne … ce n-as vrea
Sa fiu si eu ca cei
Care m-au dezamagit intr-atat!"

by Shanty

Dor...

“Uneori, sunt de ajuns vintul si soarele ca absentele sa ma doara”
Octavian Paler

Cantecul sufletului....

"Cantecul Sufletului este ca un zumzet, zumzetul universului.
Este dulce ca ciripitul unei pasari.
Este constant ca bataia inimii.
Pulseaza ca pasii grabiti
Este intens, te uimeste si te reimprospateaza.

Cantecul sufletului este o poveste nespusa.
Se aude tare pentru urechile care se pot acorda ca sa-l auda
Dar e tacut pentru cei care nu asculta atent.
Este vast, expansiv si intangibil.
Cantecul sufletului poate sa ne umple de mirare si uimire.

Cer sufletului meu sa continue sa-si cante cantecul
Si sa-mi reaminteasca atunci cand uit sa ascult.
Oh, acel sunet dulce, vindecator, melodios
Care imi aminteste de cea mai minunata simfonie.

Daca sufletul meu s-ar opri din cantec, eu n-as mai fi.

Inima mea ar plange de durere.
Pentru ca acest cantec este cel care ma hraneste si ma impinge inainte.
Fara de el, m-as sterge in uitare.

Pentru ca sufletul meu este esenta mea, fiinta mea, si miezul meu

Din asa ceva m-am nascut
Sopteste-mi in momentele intunecate ca sa stiu ca esti inca aici.
Striga-ma de pe varfuri inalte de munte, si de dincolo de orizont.

Cantecul sufletului meu ma umple de iubire.
El vindeca ranile trecutului.
Ma imbratiseaza si ma mangaie.
Si imi reaminteste cine sunt cu adevarat.

Cantecul sufletului este cel care ma calauzeste si pulseaza cu fiecare clipa.
Cantecul sufletului este cel care imi aminteste de ce sunt aici."
Sorin Cerin

ALB şi NEGRU... Lumini si umbre...

,,Durere şi lumină. Cădere şi înălţare în triste abisuri pustiite de singurătate.
O geană de lumină apune în mări adânci de nechemare şi o alta răsare la un apogeu al aşteptării. Supliciul desăvârşirii în chinuri se topeşte, ucide fiece urmă difuză de culoare.
Viaţa îşi începe zbuciumul din alb şi negru într-o unire fecundă ce zămisleşte culori ce compun din nou viaţa.
Te vrei luminii din negrul refuz al vieţii, iar ea rânjeşte hâdă la balul neînceput al devenirii moarte fără de născare. Încerci să te ridici în adâncimi şi cazi tot mai profund dincolo de tine.
Răscoleşti cu înfrigurată neputinţă măruntaiele gândurilor şi nimic nu se îngână în zori de asfinţit, doar alb şi negru a umbrelor chemare.



Dar iată viaţa, trăirea, simţirea, culoarea, abisul prea înalt din zorii aşteptării...
Căderea este doar înălţare, tristeţea musteşte de fericire, Iadul infloreşte în grădinile Raiului, candorile spiritului nu mai pot fi ţinute în frâu, vor să iasă la lumina adierii ce dă culoare din scrânteieri crepusculare. Seninul se înalţă din nimic, doar cu poezia spiritului la cenaclul poeţilor ce-şi rostesc poemele îngerilor. Nimic nu are sens şi sensul se risipeşte în forme şi înţelesuri plutitoare în infinit.
Doar amalgamul de culoare haotică ne mai ţine în viaţă... respirăm absolut prin durere şi zările tulburi ale cugetului... ne lăsăm duşi de un val spre nicăieri fără să înotăm înspre mal... ne afundăm mai tare, tot mai adânc în abisuri desfrunzite orbecâind după alb strălucitor, căutând din privirile înceţoşate şi inimile vlăguite de aşteptare, un înalt, un preaînalt şi copleşitor început.


În umbre şi neînţelesuri lascive căutăm înţelesul... aduceri aminte sădite în iluzii fantomatice... şi apoi lumină... sau întuneric luminos?

Din tot ce-a fost rămâne viaţa... este suficient... restul... clipe, zile, ani, fâlfâiri de gene ale timpului s-au risipit în zbuciumul nostru, sau noi ne-am atomizat în el?... Şi-au fost scene pe epopeea destinului trăite separat precum două scenarii diferite. Nicicând nu ne-am întâlnit cu adevărat în aceeaşi dramă. Ne luăm mână de mână şi suflet de suflet şi simţim separat. Unul albul celălat negrul sau unul cenuşiul şi celălalt nonculoarea.

Vorbim adesea însinguraţi singurătăţii... din gânduri răsare luna în argintii sclipiri de aştri îndurerată de nori căutători s-acopere lumina. Durăm timpului trupul şi sufletul brăzdat de amar şi resemnare, colindăm pe la porţi de speranţă cu strigăte mute întoarse de ecoul inimii... ne lăsăm doborâţi şi învinşi de pierzania agoniei descântate în ghioc de destin.

Suntem mai mult decât îngeri... suntem demoni şi îngeri în trup de dumnezei, iar viaţa ne e Raiul şi Iadul deopotrivă. N-am căutat nicicând Pământul pe care în luturi arse îl vom găsi curând, n-am căutat decât un ”necuprins” în care să ne revărsăm toate iubirile şi el să ne umple toate golurile în răstimp de împlinire."
http://pluttonia.blogspot.com/2011/12/taceri.h...

Prin rani ne vedem sinele...

,,m-am născut într-un regat al umbrelor.

nici măcar steaua mea nu mi-a luminat primul ţipăt.
admir lumea din spatele viselor solare
şi sunt invizibilă
pe mine mă dor genunchii sufletului pentru oameni,
iar eu doar mă ating de ei asemeni unui fior
îşi pun şalul pe umeri frumos - a trecut atingerea...
nici măcar frunzele nu foşnesc în urma amintirii
vântul doar îmi şterge paşii
asigurându-mă că nu mai exist - nici măcar urmă
în universul meu galaxiile mor înainte
să se nască
nici o stea nu străluceşte cuminte la locul ei - cad
mă ridic uneori imposibil cu sufletul
pe vârful picioarelor
să le redesenez cu irisul degetului în lacrimi
oamenii intră şi ies din viaţa mea
ca şi când eu nu aş fi acolo
în urma lor închid uşi pe care nu le văd
nu cred în ele - au intrat fără să bată,
ies fără să îi auzi - tiptil
să nu tulbure liniştea cu tăcerea lor pumnal
uneori îi găsesc în mine sărbătorind cu viaţa mea,
ciocnind şampanie, mâncând tort, aprinzând lumânări
numărându-mi anii
pe care eu nu am avut dreptul să mi-i trăiesc
mă întreb uneori dacă sunt ai mei
simt doar că ei au trăit în mine nu şi eu în ei
fiesta a luat sfârşit - se aşterne parastasul
durerii
aştept în afara mea să văd cine rămâne gol cu mine
- nimeni
toţi au ieşit încet, pe rând suflând în lumânări
să nu rămână nimic
nici măcar bucuria privegherii
am rămas singură...singură...în regatul meu de întuneric
să-mi veghez sufletul
la lumânarea anilor şi să reinventez soarele de mâine "
Lady Allia-(Sandrina-Ramona Ilie)

Cine sunt eu....

,,Dintre toate cele lumeşti, cel mai bine am învăţat să...tac. Să tac când plâng. Să tac când urlu. Să tac când zâmbesc. Să tac când sunt fericită. Să tac când iubesc. Şi să mă las tăcută. De parcă numele meu nu ar fi alcătuit din litere. De parcă în ochii mei nu s-ar regăsi nimeni într-atât încât să simtă să ţipe de bucurie. De parcă de inima mea nu s-ar simţi iubit nimeni într-atât încât să vrea să mă deseneze pe cer. De parcă eu nu aş fi alcătuită din carne şi emoţii să mă las cutremurată de un suflet care să vrea sa mă strige ca pe prima şi ultima literă din alfabetul inimii sale. Şi aşa...am învăţat eu să nu mai sper cuvinte ce nu vor fi rostite vreodată. Am să încep să învăţ să fiu o piatră pe care doar o iei să o arunci mai departe apelor. În cădere...pietrele "curg"...şi tac. Şi rămân. Oriunde le pui. Ţie. Devin albie. Devin potecă. Devin munte. M-am născut să mor în tine ca şi Ana lui Manole. Zideşte-mă de vrei în tăceri, dar de va fi să pleci bate-mi inima în ţăruşe să nu te urlu ca lupii în toate nopţile cu lună plină şi să zbor peste tot pământul de dorul tău!"

Lady Allia-(Sandrina-Ramona Ilie)

Taceri...

,,Am primit în dar cuvântul, însă divinitatea nu ne-a dăruit şi tăcerea, în speranţa că vom învăţa singuri rostul nerostirii atunci când cuvântul îşi pierde forţa de a zidi. S-a înşelat... Din păcate, omul neînţelegând tăcerea cuvintelor, alege adesea vorbirea fără să discearnă între cuvânt rostit şi gând nerostit. Omenescul neşlefuit din noi îşi cere dreptul firesc de a cuvânta rănind, aruncând în prăpastia deznădejdii sau strivind speranţe.

Cuvântul fără tăcerea înţeleaptă a cuvântului este precum întunericul fără lumină. Aşa cum întunericul este lipsa luminii, tot aşa tăcerea poate fi lipsa cuvintelor. Însă dacă în sens abstract întunericul reprezintă răul, iar lumina binele, nu acelaşi sens capătă tăcerea şi cuvântul. Tăcerea cuvintelor poate fi acea stare de luminoasa înţelepciune atunci când cuvintele pictează întunericul. Tăcerea este o arta care se învaţă sacrificând cuvântul pe altarul înţelepciunii.

Singurii care ştiu cu adevărat ce este tăcerea sunt anahoreţii pustiului. Acolo în taina singurătăţii lor, tăcerea este simfonia cuvintelor fără acord, este glasul tumultuos al rostirilor mute încărcate de absolut, este esenţa de cuvânt născută din curăţenia gândului înalt. Transcendenţa nu tălmăceşte cuvinte şi nici gânduri, nici simţiri mărginite de omenesc, rezonanţa întru căutarea unui dincolo de noi se află prin tăceri abstracte. Ascetismul trupului şi al gândului sau al propriei interiorităţi cuvântează prin tăceri absolute. Deşi singuri şi însinguraţi, înţelepţii n-au nevoie de cuvinte. Ei se hrănesc spiritual cuvântând prin tăceri cu Cerul.

Oamenii prinşi în lume arar au învăţat tăcerea. Rareori au gustat din bucuria clipei, contempland în tăcere minuni dăruite privirii şi sufletului, ori s-au pierdut în „singurătăţi” mustind de tăceri înălţătoare. Intr-o imensitate de vorbe goale, tăcerea exprima mult mai multe cuvinte decât orice rostire lipsita de sens. Iar atunci când asculţi şi taci sau priveşti şi taci răpus de neputinţa de a a mai rosti ceva, când rostirile oricât de preţioase ar fi, sunt vorbe în vânt pentru celalalt, te retragi in propria tăcere întemniţând cuvintele în gânduri nerostite. Cei care au trăit însinguraţi gustând din ascetismul gândurilor nerostite, preferă tăcerea unei cuvântări lipsite de sens şi de înţelegere pentru cel căruia, rămas în urma cuvintelor, striveşte cu ignoranţă puterea lor. Când strădania îţi este zadarnică, te mulţumeşti doar să priveşti cu acei ochi înveşmântaţi în zâmbet trist spre necuprinderea de înţeles a lumii. Încremeneşti în neputinţa de a pătrunde dincolo de zidul neînţelegerii. Priveşti şi taci alegând masca indiferenţei în faţa spectacolului lumii.

Însă gestul doare. El este arma ce răneşte mai profund decât orice rostire albă. Cuvântul încremenit în muţenie răneşte profund acolo unde nu mai este nimic de spus. Biciul privirii şi al indiferenţei autoimpuse, pentru cel simţitor, ustură mai tare decât orice pedeapsă fizică. Preferi o mie de cuvinte decât un gând nerostit.

Dacă tăcerea cuvintelor este motiv de înţeleaptă necuvântare şi pedeapsă pentru celălalt, cuvintele tăcerii sunt rostiri ce n-au nevoie de cuvinte. Cuvintele tăcerii sunt mult mai subtile şi cu o încărcătură emoţională mai profundă decât tăcerea cuvintelor. Toţi cei care sunt prinşi intr-o uniune născuta din iubire, îndrăgostiţii, prieteniile autentice, uniunile familiale, simt cel mai adânc sublimul cuvintelor tăcerii… Tăcerea glăsuieşte in adâncul inimilor si al sufletelor îngemănate în acelaşi sentiment… De unde si expresia „îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte” doar de tăceri…"

 http://pluttonia.blogspot.com/2011/12/taceri.html

,,Răni ducem - izvoare -
deschise subt haină.
Sporim nesfârşirea
c-un cântec, c-o taină."
Lucian Blaga