Tratat despre lupta zadarnica....

   

          ,,Viaţa e mai mult decât poezia; mai mult decât filozofia; ea este mai mult chiar decât morala, în care am crezut atâta vreme. Viaţa este şi vis, şi fiziologie, şi morală, dar şi ceva mult mai mult decât toate acestea la un loc. Ea este chiar viaţa. Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim. Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nici o putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei. Ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile noastre, felul în care ni se formează cuvintele pe buze. Dar viaţa noastră n-o vedem decât noi. Ciudat: o vedem, ne mirăm că e aşa şi nu altfel şi nu avem puterea s-o schimbăm. Chiar când o judecăm, nu încetăm să-i aparţinem. Aprobarea şi blamul nostru fac parte din ea. Ea este aceea care se oglindeşte mereu în sine însăşi. Pentru că altceva nu există. Lumea, pentru fiecare dintre noi, există doar în măsura în care se află trăită în viaţa noastră. Iar elementele din care e alcătuită nu sunt separabile: ştiu foarte bine că instinctele de care
suntem mândri şi cele de care ne e ruşine au, în fond, aceeaşi origine.
 Nu-l putem suprima pe nici unul fără să le modificăm pe toate celelalte."
Marguerite Yourcenar

,,... Nu ne alegem natura iubirilor noastre si n-o putem incalca fara sa fim pedepsiti mai grav decat lasandu-ne in voia lor, care este aceea a soartei. Orice pasiune omeneasca ce se incarca de spaima derogarii de la norma si de gandul pacatului duce la aceeasi zadarnica suferinta, la acelasi zbucium si la acelasi esec. Singura mantuire, atunci cand este inutil sa te renegi, este aceea de a te accepta asa cum esti, de a nu te minti si de a nu minti pe nimeni. Nu are rost sa luptam cu ceea ce nu poate fi infrant in noi, cu adevarul nostru esential, iar a-l incarca de vina este un fel restrictiv de a gandi omenescul, dandu-l prada unor cenzuri straine de deplinatatea lui. ..."(Petru Cretia)

Dragostea nu moare....

,,Dorul meu de duca fusese exact ca zorii înainte de
rasaritul soarelui,
ca si cum o putere necunoscuta m-ar fi chemat
într-un loc necunoscut,
sa ma eliberez de catusele mele.
Era ca mesajul primaverii,
care vine nevazut si face sa încolteasca samânta
deschizând usa închisorii pamântului.
Era sortit ca peretii închisorii mele sa fie înlaturati…..

Si ce închisoare e asta?
Este închisoarea încrederii oarbe în aceasta lume,
lumea pe care am cunoscut-o prin intermediul celor sase simturi
si o consideram finala.

Stiu ca aceasta stare de spirit nu poate fi decât
vremelnica,
nu va dura prea mult.
Totusi, pentru un scurt rastimp
usa închisorii s-a deschis în fata mea.
Am putut vedea infinitul.
M-am înaltat pâna la o alta dimensiune,
de unde am putut întelege ca ceea ce noi socotim trecut,
nu e trecut.
Timpul nu se duce nicaieri,
el nu are nici început,
nici sfârsit.

Infinitul ma culesese din lumea de jos.
Tinându-ma între faldurile lui, dansa,
iar parul lui despletit îmi acoperea ochii,
fata si întregul trup.
Totul se amesteca,
ce e înainte si ce e înapoi,
estul si vestul,
aproapele si departele
sunt totuna.

Închisoarea mea s-a sfarâmat.
M-am eliberat de rusine,
de teama si de corsetul relatiilor sociale.

Numai iubirea, necucerita de timp,
arde ca o stea polara în coltul întinderii nemarginite."
Maitreyi Devi

Marile dureri sunt mute....

,, Sunt oameni care au plansul in interior.
 Acestia sunt cei mai frumosi oameni de pe pamant. 
Acest plans launtric nu are nimic in el din tristetea si
 apasarea oamenilor neampliniti sau loviti de vreo suferinta. 
Acest plans launtric este ca o lumina de dimineata care strabate prin ceata"
Savastie Bastovoi

Consolare...

,,M-am consolat
în perspectiva morţii
că într-o anumită
măsură,
chiar de pe acum
nu mai trăiesc..
In multe morminte
se odihnesc părţi
din fiinţa mea.
În multe existenţe
uitate
mi-am depozitat
pentru totdeauna
frânturi
ale sufletului."

Vintila Nicu

Solitudine....

• ,,O insulă stearpă
  în mijlocul mării
  în jurul căreia
  zboară pescăruşii
  clătinându-se
  ca nişte gânduri
  în văzduh
  căutând un loc
  de aşezare şi odihnă.
  Această insulă
  sunt eu.
  Ce va fi
  când pescăruşii
  vor înceta
  să se rotească
  în jurul fiinţei
  mele pustii?"
  
  Vintila Nicu

Asteptare....

,,Sunt un om
care merge numărând
frunzele ce cad
în faţa timpului,
iar luna
luceşte în seara asta
cu o privire rece
bizară.
Ca şi tine
stau cu gândurile mele
sub lumina palidă
a unei lămpi
până ce în minte
va încolţi ceva.
Lungă aşteptare."
Vintila Nicu

De ce te mahnesti,suflete,si gemi inlauntrul meu?

MARILE DURERI SUNT MUTE....

Drog....

,,O să mă vindece de toate ploaia
- ce ieftin drog, ce lamă ascuțită -
mi-a curs prin trup atâta așteptare
că m-a spălat de orișice ispită.

În palme, uneori, mai simt nisipul
rămas din jaful mărilor trecute
când amânam cu-o toamnă viscolirea,
când descifram cuvintele tăcute.

Am ars nătâng și-am luminat frumos -
e plină lumea de scântei și humă,
fărâme din noi doi se-nvârt bezmetic
dar nimeni nu le strânge împreună.

De mine-am să mă pierd fugind de tine,
în sensul crud al acelor de ceas...
O să mă vindece de toate ploaia,
e drogul salvator ce mi-a rămas."

Elena Chiriac

Scrisoare fara adresa...

,,Cui sa trimit aceasta trista scrisoare
pe care o scriu linistit si fara speranta
rezemand hartia ei
de tot orasul,
de toata cartea de telefoane,
de toate iubirile care sunt cum sunt,
de toate crimele si de toate amagirile
acestei nopti
in care postasul destinat sa duca scrisoarea
doarme in somnul lui familist
in care viseaza recorduri mondiale personale
la mars, viteza si saritura in lungime,
rezemand scrisoarea mea
de toate adresele si de toate randurile albe,
de toate dramele de dragoste
care seamana probabil cu a noastra,
cui sa trimit aceasta scrisoare
care seamana prea mult cu realitatea
ca sa ti-o mai trimit si tie?
Cui, din toata aceasta carte de telefoane,
din care cunosc mai multi
datatori de nume de strazi
decat locuitori ai strazilor?
Cui?
Fie, aceasta scrisoare a mea,
fie, pentru intaia oara in istoria
telecomunicatiilor si postelor
trimisa pe toate adresele,
ca o citatie in masa,
ca o molima unanima,
primiti , dumneavoastra,
semenii mei din toata
cartea de telefoane
a orasului urmatoarea
scrisoare a mea:
„Nu exista iubire fericita,
exista numai iubire,
fericirea nu e decat o himera,
nu exista dorinta de comunicare
decat la tristete,
si totusi stiind ca nu exista
nici iubire si nici fericire,
eu vi le doresc pe amandoua
si adorm
cu capul pe adresele si telefoanele
catre care pleaca prin toti postasii
scrisoarea mea de adio”.

 Adrian Paunescu

Un popor vegetal?

Motto:"Eu cred că suntem un popor vegetal."
(Ana Blandiana)

,,Măcar de am fi "un popor vegetal, ce bine ne-ar fi! Ce-ncântare!
Că-n toate pălpâie-un suflet, că-n toate pulsează-o visare:
În floarea mângâiată de-un gând, în lacrima viei tăiate,
În teiul umbros de la poartă, în crumpul adormit sub pământuri.

Popor vegetal de am fi! Măcar în limba florilor să ne-nțelegem,
Înlăcrimarea viei să ne doară, țipătul mut al pomilor de toamnă.
Spice de-am fi, îndoldorate de lumină: sămânță altora și hrană.
Frunze să fim, măcar de umbră să le ținem acelor care vor veni.

Ne-am uscat prin arșiți de vremuri tot ce mai era verde în noi.
Ne-am amuțit, depărtat, orice gând. Visarea ni s-a destrămat în neanturi.
Ne-mputrezim indolent în indecente nămoluri, în mariane gropi de rușine.
Vouă chiar nu vă pute a moarte viitorul steril ce ne paște?"
 versuri - 31mircea 

Toamna sufletului meu....

,,simt uneori cum se rupe cerul sub mine

şi pământul
sufletul se scutură de mine, toamnă
a nimănui
nu-mi sunt nicăieri şi cum mă mai caut
şi cum nu mă mai găsesc!!!

nimeni,
NIMENI
nu e o punte între mine şi mine
nici măcar între mine şi sufletul meu

mă rup,
mă ruuup...!

creangă sub un vânt atât de străin mie!
.....

în cădere te întreb: unde se sfârşesc oamenii Doamne?
"în ei,
se sinucid fără nici o scrisoare de rămas bun
îşi dau jos visele de pe ei, speranţele şi iubirile
se dezbracă de ei ca şi cum nu şi-ar mai fi
decât haine vechi undeva în cuierul altcuiva
şi se aruncă în gol
atât de în gol,
încât nimeni şi nimic să nu îi mai poată prinde
apoi, se caută
până în ei nu mai există nici un drum
care să ducă undeva!"

......

şi totuşi Doamne, oamenii au aripi alegerile
pe care le ţin ascunse în ei
fără să le deschidă largi vreodată
nu e aşa?
şi tot Tu Doamne,
Tu Dumnezeul nostru cel de toate zilele
eşti de vină de toate
cele nealese şi nefăcute de noi
nu e aşa?

...........

şi astfel mă rup şi eu
ca orice om mediocru, din prea multă resemnare
şi astfel rup cu mine toţi oamenii din sângele meu
încă viu,
iar Dumnezeu nu mă poate salva
pentru că nu-L las,
dar tot spun în gândul meu de fiecare seară
Nu mă lăsa Doamne, atât de singură în mine
ca pe-o rană deschisă
din care toţi oamenii se scurg încet,
încet!!!"
Lady Allia -Sandrina Ramona Ilie

A iubi....

"Nu putem inventa sentimente.
Le putem descoperi si exprima, iubi si uri
le putem apropia de inima sau le putem respinge".
Nichita Stănescu

Un zbor cu o aripă în ţărână ...

,,De la un timp mă risipesc în gânduri
ce le tot ard ca pe-o făclie vie
si-ascunsă-n mine ca-ntr-o albă noapte,
croiesc cu sârg un fel de schelărie
pe care urc un munte ce se surpă,
alături stau prăpăstii fără fund
în care nici izvorul nu mai curge
ci, doar ecouri stranii îmi răspund.

Şi amintiri ce mi se-ntorc mirate
mă-ntreabă ce-am făcut cu-atâta cer
ascuns cândva în suflet drept comoară
cu visul stând, alături, grănicer.

Eu le răspund: l-am risipit în patimi
pe drumul meu timid către apus,
mi-au mai rămas: o lacrimă de piatră,
un trist cuvânt ce încă nu l-am spus,
un boţ de lut ce mâine-mi va fi trupul,
un suflet ce-a secat ca o fântână,
o mare-mbrăţisând la ţărm nisipul
şi-un zbor cu o aripă în ţărână."

 de Elena Glodean

Zbateri.....

,,Am pus dureri pe suflet, ca o faşă,

Sterilizate stări mă vămuiesc
Şi-o disperare caută, trufaşă,
Să descompună trupul meu lumesc.

În mine bate-un clopot insensibil

Şi sunt ecoul spaimei ce-o transmit
Ca pe un semn profund, ireversibil,
Plasat, strategic, între dor şi mit.

Încorsetat în stări contradictorii,
Monumental prin prăbuşiri de vis,
Eu port pe corp înfrângeri şi victorii
Un strop de iad, un strop de paradis"

♣ Cristian LISANDRU - “Ecou” – 2012
(din volumul “Gânduri aşezate unele sub altele”)

Zadarnicie...

,,nenumărate diminețile în care mă trezesc

și nu-mi dau seama dacă-i ieri, azi, ori mâine

iar primul gând ce–mi atinge ploapele este

unde-i bucuria, iar eu, de mai sunt, unde sunt...

unde-s eu copila, eu tânăra, eu femeia

cum de-am întins între o mare și o altă noapte

ștearsa, stearpa existență efemeră...

unde-s marile bucurii ale firii,

când, poate, au trecut fără să simt,

de ce mult prea târziu mi se arată

când trebuință nu-mi mai face

că lumea se naște odată cu fiecare

și tot cu noi odată dispare...

uimire, mirare, întâmplare

întrebări fără rost...

ce suntem, de unde venim, unde mergem

fiecare cu propriile lui întrebări

și nu cu mai puțin propriile sale răspunsuri,

în cazul ăsta cine mai știe

eu, de mai sunt, unde sunt..."

Maria Mihaita

Amintiri...

,,pierzându-ne amintirile
smintim fiecare zi în uitare
risipind semințele minții.

murim,
mai întâi cu voia noastră,
mai apoi fiindcă firul pe care-l tot deșirăm
se învechește, teșindu-se...

valuri de tăcere începem să clădim
peste amintirile noastre jenante
doar fiindcă-au fost tovarășii noștri acolo
unde n-am fi vrut să ne-nsoțească nimeni.

așa, postăm după fiecare colț câte-o uitare
împrietenindu-ne cu ea
greșind, vai, neștiind
că singure amintirile
prețuiesc aur."

Maria Mihaita

,,nu cunosc nimic mai trist
decât lacrima 

pe obrazul unei femei tinere
trezită din fericire
și părăsită vieții
pe-o cărare ce nu duce nicăieri...
te rog pe tine, vântule,
dacă o poți ajuta,
usucă-i lacrima,
ori soare, dacă o poți lumina
mângâie-i tu creștetul,
ploaie, dacă-i poți spăla plânsul, 
spală-i-l tu,
iar tu, blândă lună, 
dacă poți,  fii sora ei
dar nu lăsați neuscată
lacrima pe obrazul femeii tinere
care n-a învățat suferința."
Maria Mihaita