Zbateri...

,,Oprește trecerea! Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire, dar, te rog, oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!"

Lucian Blaga

,,Dumnezeu e surd
Şi când trebuie să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Aşa se procedează
Cu toţi surzii.

Dar mie nu-mi înţelege scrisul
Şi când îl văd cum se scarpină-n aureolă
În faţa unei conjuncţii,
Mă gândesc că mult mai uşor ar fi
Să i-o urlu-n ureche.

Asta şi fac,
Dar Dumnezeu dă din cap
Că nu-nţelege
Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
Tot ce vreau să-i spun.

Pe mine mă apucă disperarea,
Ies în stradă şi opresc trecătorii,
Punându-le-n faţă hârtia mea,
Scrisă cum am putut mai frumos şi mai citeţ
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grăbiţi,
Şi dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
Mă roagă să le spun totul repede
Prin viu grai.

Atunci mă pomenesc urlând
Ca din fundul unei prăpăstii,
Aşa cum urlă Dumnezeu
Când îşi face rugăciunea.

Şi de spaimă c-am asurzit şi eu
Uit ce-am vrut să le spun."
Marin Sorescu

Inchideti,va rog, muzica lumii....

 Vreau moartea sa vina sa lupte cu mine,prietene...tu nu mai poti lupta...
Nu pot sa accept...sa te ia naiba,MOARTE...as fi vrut sa fii OM...sa vezi cum se moare...

"Da zgomotul marii afara din casa,
 Vreau liniste, liniste, marea m-apasa.
 Vreau moartea sa vina sa lupte cu mine,
 Eu sunt cineva, moartea e oarecine."
 Adrian Paunescu

Zboruri si vise....

,,degetele mele au cutii din lemn
în fiecare bucată de os e închisă câte-o pasăre

se hrăneşte cu himere
îmi trec prin viaţă
fracturi de întâmplări
hoinare printre gânduri

fiecare pasăre alege să aibă un cer
spoit cu nori din petece de hârtie
cu litere mâzgălite aiurea dispersate de singurătate

în fiecare zi descui câte-un zăvor
câteodată pasărea vrea să zboare
îi e prea frică de cerul-cel-mare şi atunci alege
cerul-cel-mic din degetul meu şi o hrănesc cu ploaie
să nu moară de sete
o las acolo să doarmă până la secetă
când învia-vor toate firele de nisip
revoltă împotriva Timpului

altă dată pasărea cere o aţă
o scot cu fuiorul din inimă
vrea să plece dar vrea şi cerul după ea
ca pe o jucărie îl cară cu aţa
e ca o tăcere în care ştiu că spre orizont
voi cunoaşte într-o zi urme din oasele mele
duse în zbor şi lăsate la troiţa răsăritului cu apusul

unele păsări
zboară şi vor să fie anonime
pierdute  în lumea care nu le cunoaşte
să trăiască singurătatea înălţării
în egoismul trecerii prin lume ştiu că firele de nisip
sunt unica Moarte a clipelor şi Învierea amintirilor

sunt păsări care nasc alte păsări
din unirea cu visele
de teamă să nu-mi uite măinile
esenţa zborului în mirosul pământului
ce mă înconjoară să-mi amintească

murirea

o voi învăţa doar atunci când în cutiile mele de lemn
zăvoarele nu vor mai încuia păsări

şi

voi învăţa zborul atât de adânc
încât îmi va sfâşia zilelele până la dezlipirea de lacrimi
doar atunci voi şti să caut
o mână
o cutie din lemn
un os "
 Mirela Tonita Craciun

Prietenul meu....Emil Cioran

 ,,Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimc fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile acestei trăiri este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi când simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vârtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi."
Emil Cioran

 „de şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu, ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi”.
Emil Cioran

,,De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare..."

,, Toate lacrimile neplânse mi s-au vărsat în sânge. Şi eu nu m-am născut pentru atâtea mări şi nici pentru atâta amar."

,,Cunoşti tu spaima fără leac sub care se zguduie legile trupului şi ale inimii şi care măreşte clipa pe conţinutul lumii? De nu, în zadar vei căuta pornirea rostogolirilor; străine îţi vor rămâne coloanele şi dărâmăturile lumii, fără spaima fiecărei clipe..."

,, Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului."

 ,,Nu poţi pricepe ce înseamnă "meditaţia" dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi."

,,Când ai înţeles că nimic nu este, că lucrurile nu-şi merită nici măcar statutul de aparenţe, nu mai ai nevoie să fii mântuit, eşti gata mântuit şi nefericit pe veci."

,,Nimeni nu va şti vreodată cum reuşea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că ea nu era de aici, şi că nu ne împărtăşea decăderea decât din politeţe ori dintr-o curiozitate morbidă."

 ,,Dacă oamenii vor ajunge vreodată la o stare în care să nu mai poată suporta monotonia, platitudinea şi vulgaritatea existenţei obişnuite, atunci orice prilej de trăire absolută va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravieţui exaltării aceleia infinite va consuma, ca în complicaţiile apocalipsului, orice urmă de existenţă. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema dacă mai are rost să mai trăieşti după ce asculţi unele simfonii sau după ce priveşti un peisaj rar şi fascinator. Toate aceste experienţe au un caracter de definitivat sau, în cazul cel mai bun, de răscruce. După ele, oricâtă diversitate ai mai căuta în viaţa, ea nu te poate îndepărta de la senzaţia de gol ce urmează fantasticelor plenitudini ce se nasc şi cresc în experienţele capitale."

Pe culoarul vietii...

,, Pe culoarul vieţii
am zărit mii de uşi.
Pe ele erau scrijelite
toate trăirile, dorinţele umaniţăţii.
Am început să bat la ele
cu entuziasm,
în speranţa de a-mi înfrupta fiinţa.
Unele uşi nu s-au deschis niciodată,
alte uşi s-au deschis câteva clipe
iar apoi s-au închis fulgerător.
Unele uşi erau larg deschise,
aşteptau să le trec pragul
şi să le fur comorile.
Am cunoscut fiinţe ce umblau
din uşă-n uşă, la fel ca şi mine, căutând.
Cu unele dintre ele am păşit prin aceleaşi camere,
altele au rămas încuiate în camere
ce nu s-au mai deschis niciodată.
Ca să pătrund dincolo de unele uşi
a trebuit să renunţ la unele comori
luate din camerele anterioare.
Cele mai periculoase uşi erau cele nedeschise de nimeni,
le puteai deschide şi intra în încăpere
dar puteai rămâne captiv.
Am încercat multe uşi.
Dincolo de ele am găsit chei ce le deschideau pe altele.
Cu cât deschideam mai multe,
entuziasmul descoperirii se ofilea.
Aceleaşi comori le găseam
iar după o vreme ele se veştejeau
lăsându-mi în cufăr doar cenuşă.
Obosită de căutări, am păşit printr-o uşă
dincolo de care era o cameră goală-
o cameră din care nu mai puteai lua nimic,
nişte pereţi ce parcă nu mai aşteptau pe nimeni.
Păşind înăuntru, contemplând îndelung nimicul din jur,
am realizat că nu era important pentru suflet
ce comori se aflau în camere.
Nu erau importante nici cheile găsite ce-mi ofereau
zeci de prilejuri în a descoperi alte comori.
Prea târziu am observat
fereastra ce aştepta
în tăcere, să o deschid."
Andreea Trifu

Ultimul cuvant...

Mananca-ti aripile!
de Dorina Violeta Neculce

,,Cred că nu a fost cea mai bună zi a mea...
Am pornit pribeag pe culoarul abisal al visurilor.

Mergeam împleticindu-mă printre gînduri ca un vinovat, așezându-mi cu delicatețe aripile,
care parcă voiau să mă părăsească și ele de frica zborului...

Am ajuns la capătul gândurilor , acolo unde se întâlnesc oamenii onești...

Credeam că am prieteni, și am salutat politicos, cu o plecăciune pe care am învățat-o dintr-un film de epocă...

Dar oamenii salutați aveau capete de lup și piei de oaie aruncate dezordonat peste umeri , le luceau ochii ca ai corbilor . Mă priveau hulpavi...

Mi-am făcut cruce.
M-am depărtat gândind:
Nu-i nimic , mai pot avea prieteni . Încă mai pot zbura și mi-am pipăit dureros subbrațul,
Supărate, aripile încă erau acolo...

Îndârjită am pornit pe aceeași cărare prăfuită...mi-am scuturat sandalele și am vrut să intru în sufletele pe care le cunoșteam mai bine...dar erau zăvorâte.

Atunci am pornit hotărâtă spre insula veșniciei mele (într-o zi o să o vedeți și voi).

Mi-am strecurat o mânecă prin gând și am șoptit :
-Hei, suflete, întoarce-te în cristalidă și mănâncă-ți aripile,
Doar atunci nu te va mai observa ignoranța..."

visul unui suflet…

,,Ştiam că nu mă vei iubi dar am cerşit iubire
ştiam că nu-mi vei auzi adânca tânguire
ştiam că mergi spre alte sorţi departe de-a mea lume
încătuşate-n alte porţi, închise pentru mine
ştiam că cer enorm sperând străina ta privire
şi-atât de-absurd cerşesc demult un petic de iubire
ştiam de-atunci cum ştiu şi azi că ne desparte timpul
tu-l ai pe-al tău…al meu nu-i treaz şi-atât de ’nalt ţi-e zidul!
Zeu al iubirii, de exişti, de stii ce dor ma leagă
descătuşează-mă de vis şi ochii mi-i dezleagă!
Trezeşte-mi timpul fără pas şi soarta-mi adormită
şi dă-i cuvântului un glas, fă-i şoapta auzită!
Nu mă uita pe marea ta corabie-n derivă
dă-i vânt în pânze şi o stea în inima-mi naivă
Mă du spre farul îngrădit de porţile-ncuiate
Să naufragiez zâmbind pe ţărmul şansei moarte
strigând în valuri de cuvânt refrenul meu de-o viaţă
“ştiam că nu m-ai fi iubit, ştiam că n-am speranţă”
curenţi de gânduri mi-au împins trupul fără simţire
epava dorului nestins ţi-o las în amintire
sufletul nu mi-l căuta, l-am rătăcit în mare
repudiat de lumea ta, sătul de aşteptare
către adâncuri s-a-ndreptat lipsit de mântuire
pe fundul mării aşezat, greoi de-a ta iubire
dar tu aprinde-te cum ştii, far luminos şi blând
el, din adâncul fără chip, te va privi oftând
va aştepta oricând să-l chemi,oricât de mult ar trece
lumina ta fiindu-i semn, oricât i-ar fi de rece
ştia că timpul lui şi-al tău nu-mpart aceleaşi vise
doar în adâncuri mai e timp şi porţile-s deschise!
Ştiam că nu mă vei iubi dar am cerşit iubire
ştiam că nu-mi vei auzi adânca tânguire
suspinul mi-l cuvântă mări, cândva vei înţelege
eu te voi aştepta spre zări oricât de mult ar trece."
Mirela Câmpan

Framantari....

,,ce-i plânsul ?

te întreb, fiinţă...
ce-i râul tău fără izvor ?
ce verşi din ochii plini
de neputinţă ?
de ce pe tine ploile te dor?
de ce tresalţi
când totu-i revărsare
ca din găleţi
verşi acre amăgiri...
ce sens,
ce curs vezi tu
râu fără mare ?
spre ce te-ndrepţi?
ce speri?
ce timp respiri?
încă mai crezi
că dintre nori răsare,
după furtuni,
uitare...
om naiv!
sunt doar cuvinte...
răsărit nu are
niciun răstimp
când totul e tardiv!"
Mirela Campan

Cuvinte...mangaiere...pasi....durere...

,,...cuvinte.

albe aripi
se răsuceau
în frică.
se deschideau
din timp în timp
bobocii...
surâs de gând
îmi înflorea în geană.
vis de sămânţă-n ploaie
frământată,
muream încet,
descoperind o viaţă...
îşi ridica spre cer
lumina pământeană,
în joc de ape
învăţa că-n talpă,
atingeri, dor...
şi-alină...
huma stearpă

primit-am
o minune
de la îngeri...

un trup stingher,
rostogolit prin valuri.

o stea a poposit
să-l vadă.
fulg blând
atins-a cupa fină,
ascunsă-n arcuri
ce-i alcătuiau tiparul.

deschişi sunt ochii-acum
şi vor să ceară,
Luminii,
vie strălucire-n irişii pădure.

stea albă,
suflet cald,
o pleoapă-mi ninge...

vie!

O, Doamne!
Casă-Ţi sunt acum!
Bună ivire!

Încep să recunosc,
în palmele-ngheţate,
cărări ce duc acum,
către niciunde...

las steaua
să-mi aline din durere.
cobor privirea-n mine...

simt adiere.

un sunet se aude...
înger piere...

nisipul zvârcolit
de vânturi grele,
se-aşează în potir...

greu timp
ai dat Stăpâne,
Fiinţei mele!

primesc pe rând
cu bucuria regăsirii
oglinda miez...

m-aşez privind
prin rădăcini prezent
trecând prin fiere.

am gândul,
şi cuvântul
- vers ce piere
şi lasă-n urmă,
pasul...

mângâiere..."
An Mar

Suflete drag....cum sa te ajut???

 Cum sa te ajut eu,prietene drag....cand moartea e atat de aproape de tine???
CUM???CE POT EU SA FAC???
NU STIU CE SA FAC.....

,,Stai linistit, suflete al meu, caci Domnul e aproape;
Poarta rabdator crucea suferintelor tale.
Lasa-L pe Domnul sa te calauzeasca-n grija Lui.
Orice-ar veni asupra-ti, El ramane credincios.
Stai linistit, suflete al meu, caci Prietenul tau cel mai bun,
Prietenul ceresc te va purta prin spini la sfarsitul glorios.

Stai linistit, suflete al meu, Dumnezeul tau – fii sigur -
Te va calauzi si maine, asa cum te-a calauzit ieri.
Nu lasa ca speranta si increderea ta sa sovaie;
Tot ce acum este necunoscut, va straluci limpede intr-o zi.
Stai linistit, suflete al meu, valurile si vanturile
Nu au uitat vocea poruncitoare a Domnului pe pamant.

Stai linistit, suflete al meu, in curand va veni ziua
Cand vom sta vesnic in prezenta Lui,
Cand deznadejdile, durerea si teama vor dispare,
Cand vom uita de durere, si bucuria dragostei va renaste.
Stai linistit, suflete, vine o zi cand lacrimile vor seca,
Atunci vom avea parte, in sfarsit, de nesfarsite bucurii."

(Be still, my soul – Katharina A. D. von Schlegel)

Serate....

,,Este oare imoral sa joci bridge?
Bineînteles ca nu, dar cu siguranta este
un mod de a-ti pierde timpul.
Eu doresc cu înfocare compania cuiva în stare sa participe la o discutie adevarata, la un schimb de pareri.
Acea parte din mine care tânjeste dupa o asemenea relatie este neagra ca o zona pustiita.
Iar acum stau si cumpanesc daca nu cumva, vazându-ma prea des cu acesti oameni, nu am sa ajung sa ma schimb într-un sens nedorit. Sunt constienta ca ma simt atrasa de exuberanta lor.
Daca se aduna cinci laolalta, ei transforma cât ai clipi zarva
în zaiafet.
Vietile lor mi se par seducatoare, exact din acest motiv nu va
trebui niciodata sa ma împrietenesc prea mult cu ei.
Îmi dau seama ca vidul coplesitor din sufletul meu reprezinta un pericol potential si de aceea ma silesc sa tin bine de cârma si ma îndrum cu grija pe drumul ce drept.
Pentru seratele lor, vigurosii plantatori britanici, care vorbeau engleza cockney, nazalizând, veneau de pe diferite plantatii, conducând uneori si câte treizeci de mile, pe un teren foarte accidentat.
Pe masura ce noaptea se adâncea, îi puteam urmari cum se schimba.
Dând pe gât pahar dupa pahar, însetati de licoarea aceea spumoasa si stralucitoare, ei intrau într-o stare de apatie, personalitatea li se modifica,
unii, care nu aveau deloc voce,
începeau sa cânte ragusit si fals,
altii stateau molesiti, picotind, altii se duceau si se asezau pe bratele fotoliilor în care sedea câte o femeie,
câte unul, brusc, îngenunchea la picioarele ei si spunea
cu vocea sugrumata de emotie:
“I will be your dear”, “Voi fi dragul tau”,
amuzati de jocuri de cuvinte din engleza…
Nu am putut niciodata sa înteleg cum pot niste barbati maturi sa se abandoneze nebuniei de buna voie.
Toate acestea ma faceau cumplit de nefericita,
ma simteam ratacita într-o lume careia nu-i apartineam.
Ma uitam la ei toti asa
cum o faptura curata se uita la niste împutiti,
cum cei lucizi îi privesc pe cei nauci, si
cum niste oameni liberi îi privesc pe niste sclavi."
Maitreyi Devi

GRESELI....

,,Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea.
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii: Una la dreapta. Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
V-arăt eu vouă! - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri: Unul în dreapta. Altul la stânga."
Marin Sorescu