,,...Am cunoscut un mare poet. Tot ce atingea el se prefăcea în poezie, aşa cum tot ce atingea Midas în antichitate se prefăcea în aur. Cand îi citeam poeziile asistam parcă la un seceriş magic. Cuvinte banale, obişnuite, ajungeau să-ţi ardă buzele cand le repetai.
Tristeţea devenea poezie, revolta devenea poezie, disperarea devenea poezie, remuşcarea devenea poezie. Speranţa devenea poezie. Şi deodată mi-am zis că tocmai acolo, la limita supremă a poeziei, pe culmea ei de glorie, începeau şi eşecul şi trădarea ei. Noi care aveam atata nevoie de poezie, aveam însă, în acelaşi timp, nevoie de revoltă, de lecţiile disperării noastre şi ale remuşcărilor noastre, aveam nevoie de speranţă. Şi, brusc, ne vedeam deposedaţi de toate acestea. Ele deveniseră poezie. Revolta se consolase să devină sacră.Remuşcarea se consolase să fie rostită în altar. Speranţa se resemnase să fie cantată. Aşa cum Midas în antichitate n-a mai avut ce manca şi ce îmbrăca pentru că tot ce atingea se transforma în aur, pe culmea poeziei nu mai aveam revolte, nu mai aveam remuşcări
adevărate şi speranţe adevărate pentru că toate deveniseră poezie, toate uitaseră să vorbească normal şi cantau. Poezia este mult, dar ea nu e în stare să înlăture răul. Îl poate numai exorciza. Din această pricină, în clipa cand atinge perfecţiunea şi absolutul, cand transformă totul în poezie, ea ne lasă cu mainile goale. Atunci iese în faţa cobrei convinsă că va preface şi cobra în cantec. Poezia e ca o mangustă care, în loc să atace cobra, îi cantă.
Dar ceea ce nu ştiu poeţii e că şi cobrele au imunitatea lor, aşa cum mangustele au imunitatea lor. Cobra e imună la singura ameninţare care ar fi putut-o ucide. La aceea a
poeziei. În vreme ce cantă în faţa cobrei, poezia-mangustă îşi dă deodată seama că acest cantec al ei n-are nici un efect. În ochii cobrei străluceşte ceva batjocoritor, semn sigur că melodia mangustei e zadarnică. Ea singură, cobra, nu se supune acestei vrăji. Poetul îşi descoperă în sfarşit călcaiul lui Ahile şi simte acolo o cicatrice de frig. Atunci ar vrea să fugă din faţa cobrei, dar e prea tarziu. Cobra ştie unde să atace. Va muşca tocmai acolo unde arde frigul."

Viaţa pe un peron
Octavian Paler

Viaţa pe un peron...

,,... Cum să înţeleagă aşteptarea cei care n-au trăit-o decat în raţii mici? Pe ei nu-i interesează decat să apese pe accelerator, privind fix în faţă. Atat. Nimeni n-are timp de pierdut. Nimeni n-are timp pentru altul. Nu există decat cursa fiecăruia. Restul nu contează. În schimb, pentru mine aşteptarea e un cuvant şi înţelept şi teribil. De ce înţelept? Păi sigur că este. Cand nu mai poţi face nimic, cand te simţi ca o ganganie în pumnul destinului, nu zici: sant disperat; zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie. Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decat aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci cand alergi, îţi foloseşti picioarele. Cand te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar cand aştepţi nu-ţi foloseşti decat puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptand, trebuie să mori.
Şi nu pot să-l contrazic pe acest cabotin care scoate din cand în cand capul din mine.Cel puţin în privinţa aşteptării are dreptate. Mă uit la şinele prăfuite. Ce tren să mai vină?
Ce tren să mai plece? Aici nu mai există sosiri, nici plecări. Există numai peronul şi aşteptarea. E una din acele situaţii cand cauţi în aşteptare un barlog, un refugiu. Să treacă timpul, deoarece lucrul cel mai important pe care-l faci e să aştepţi. Pustiul latră uneori ca şi cainii. Şi, cum să vă spun, muşcă chiar de inimă. A aştepta înseamnă atunci a supravieţui cat mai mult, a aluneca spre moarte încet. Totul e să te descurci cît mai bine cu frica şi să-ţi găseşti chiar în frică un loc mai ferit. Aştepţi, supravieţuieşti şi în vremea asta moartea vine bajbaind..."

Viaţa pe un peron
Octavian Paler

Dor...

,,te mai aud - îţi susură suflarea
în câte-un dor mai zgribulit şi mai sărac
ce ca un şarpe se târăşte-n gânduri
stăruitor, făcându-mă să tac.
cad ploi în somnul alb de neuitare
şi curgi şi tu cu stropii pe asfalt
în dilatarea unei clipe fără vârstă
ce-mi ţipă dintr-un gând în celălalt.
nu te rostesc - paianjeni ţes pe buze
o pânza a tăcerii de cuvânt -
dar te aud şi-n încleştarea nopţii
îmi pare că o umbră şi eu sunt.
fluturi de noapte viscolesc nelinişti
impersonale, inutile, nefireşti -
lumina-mi muşcă inima desculţă
în zori când de pe ea te dezlipeşti.
te-nchid o clipă-ntr-o tăcere speriată
că n-ai să te întorci în doru-mi crunt -
apoi zâmbesc ştiind că eşti din mine,
nu te rostesc dar veşnic te aud..."
Tărchiă Nina

Viaţa pe un peron

,,Şi fără să fiu nici mărinimos, nici sfant, visez să le pot spune într-o zi foştilor mei prieteni: "Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni. Aşa că nu v-am iertat, dar am nevoie de voi. Acest sentiment contrazice, poate, tot ce mi s-a întîmplat, dar el străluceşte deasupra voinţei mele ca un adevăr care nu mai depinde nici de mine, nici de voi"... Da, domnilor, visez asta. Cu toate mizeriile şi
nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate. Înţelegeţi acum toată încăpăţanarea cu care mă agăţ de orice îmi aminteşte de dumneavoastră? "

Viaţa pe un peron
Octavian Paler

mi-as ciopli o chilie...

mi-as ciopli o chilie

,,mi-as ciopli o chilie
intr-o picatura de cer albastru
unde sa vii tu sa te rogi
pe cerga mea de sihastru

unde sa vii tu sa visezi
unde sa vii tu sa te rogi
iar din cutele rochiei
sa-ti zboare tristi inorogi

mi-as ciopli o chilie
intr-un fir de nisip
sa-ti fiu nufar
sa am alt chip

mi-as ciopli o chilie
mi-as ciopli un altar
unde sa vii sa te rogi
cum se roaga vinu-n pahar

mi-as ciopli o chilie
intr-o floare de ulm,de jugastru
unde sa vii tu sa te rogi
in inima mea de sihastru"

Constantin Preda

Singuratatea ma iubeste...

,,aştepţi să fii iubit... şi primeşti furtună! aştepţi să fii preţuit... şi primeşti uragan! aştepţi să fii curbeul lumii... şi primeşti o Sahară! drumul prin deşert este de fapt începutul vieţii! alchimia inimii este strâmtă, precum o trecere prin Petra! şi roşul curge, la fel ca sufletul celui mai renumit pictor flamand! viața lui Rubens a fost guvernată de o inepuizabilă energie... rodul dragostei este energia! învăţ să iubesc şi mai mult deşertul! magia singurătăţii! pentru că fiecare ne naştem din ea... şi-apoi o uităm! uneori, ne îmbătăm cu iluzia apropierii de celălalt... nici măcar gemenii nu o pot păstra! iluzia rămâne iluzie, şi noi ne dorim atât de mult albumul cu iluzii! ne dorim vieţile celorlalţi, ochii celorlalţi, mâinile celorlalţi... uităm de noi! eu îmi mai aduc aminte să îmi mângâi palmele nemângâiate, le ofer eu ce nu pot să le ofere ceilalţi! eu îmi mai aduc aminte să mă pierd în apele ochilor mei, să gust visele lor... le ştiu atât de bine! cine ar putea să plângă mai bine decât mine... viaţa mea? aşteptările mele au fost răpuse de toamnă, sunt acele frunze aurii care se duc liniştite... să caute peruzele! şi oare câte peruzele se nasc în deşert, care e magia albastrului ce trece prin nisipul fierbinte al dorului? ştiu că singurătatea mă iubeşte, circulă prin venele mele, mătase roşie, buze ce rostesc psalmi violet, de lavandă! doar eu pot transforma deşertul într-o mare de lavandă, unde îngerii sunt pescăruşi care salută ploaia! fiecare mare este sedusă de simfonia ploii, şi fiecare ploaie este un serafim ce binecuvântează următorul curcubeu! "

14 iunie 2018, 16:07, Daniela Voiculescu, „Arşiţa iubirii”

https://www.facebook.com/notes/voiculescu-daniela/fiecare-ploaie-este-un-serafim/2263423363673722/