duminică, 30 decembrie 2012

In asteptarea ta....




,,În aşteptarea ta colind ceruri de ape
Şi spre înalturi, în ziuă
te vreau de mine aproape.
În aşteptarea ta
mă-nvălui de dragoste
vorbind îngerilor de ceaţă
în lacrimi de ploaie
poveste târzie în dimineaţă.
În aşteptarea ta
înfloresc temători
muguri de speranţă în gând
şi-adorm pe margine de vis
încă râzând.
Tu eşti tot ce putea să se întâmple mai frumos
în viaţă
şi, în aşteptarea ta
clădesc altare în tulbure gheaţă.
Nu, nu vreau să-ţi spun:«Străine!»
pentru că te cunosc de atâta timp
şi te iubesc tot de pe-atunci.
Erai acolo, în vise la mine.
Îţi ridicasem palate în doruri de stânci.
În aşteptarea ta
îmi rezem capul pe umeri de munte tăcut
şi clopote-izvoare ce bat în pădure de umbre
încerc să ascult.
În aşteptarea ta
mă învălui în turcoazul de noapte plăpândă.
Probabil, mă vei găsi puţin obosită
şi încă de tine flămândă.
În aşteptarea ta
mă rog să-ţi fie lin drumul de ape
şi, în dimineaţă târzie
cu o dragoste vei fi mai aproape."

Florina Sanda  Cojocaru

TU...cel din departari...




,,Uneori, am nevoie de liniştea ta,
Liniştea pe care mi-o inspiri tu,
Cel din depărtări, de mult prea departe,
Mai ales când plâng târziile toamne
Pe umerii-mi încovoiaţi de zboruri frânte
Şi tânguie noaptea a singurătate.
Uneori, cred că doar gândul la tine
Mă face să merg mai departe
Pentru că ţi-am dăruit parte din visele mele,
Parte din anii mei,
Pentru că te-am împodobit
Cu cele mai frumoase cuvinte de dragoste
În arămindă trecere.
Poate că nici nu eşti aşa cum mi te-am imaginat,
Poate că nici nu ai vrea să auzi de mine
Vreodată,
Doar că eu continui să cred în tine,
Omul depărtărilor
Şi totuşi atât de aproape,
Încât, atunci când respir
Îţi simt tremurul buzelor
Şi mâinile căutând azurul zilelor senine,
Îţi simt greutatea tăcerilor
În orele furtunoase
Şi mă doare dacă tu suferi.
Cea mai frumoasă muzică
E muzica sufletului tău
Şi visez, visez,
Un drept ce nu mi l-a luat încă
Nimeni!
Uneori, lacrimile vin nechemate,
Multe, ca într-o ploaie despletită
Şi mă dor absenţele tale,
Şi mă ard iluziile mele,
Dar mai tare simt că m-ar durea
Să nu mai visez măcar o zi la tine,
Să nu îţi mai pot auzi muzica înalturilor,
Tu, cel din depărtări
Şi totuşi atât de aproape."


Florina Sanda Cojocaru

joi, 27 decembrie 2012

CIOBURI SI TACERE....



" Erai pe-un piedestal statuie caldă,

Un sfânt frumos cu suflet şi simţiri,
Din când în când te-nrouram cu lacrimi
Şi-ţi risipeam cenuşa din priviri.

Dar dintr-un joc de furii şi orgolii
Te-am răsturnat şi-amar te-am risipit
Şi m-am rănit călcând pe-atâtea cioburi
În carne mi-ai intrat când te-am strivit.

În jurul meu doar cioburi şi tăcere
Pe tine calc ca pe-un covor încins,
Sunt numai răni când mă-nvelesc cu tine,
Te strâng în pumni şi-n trupul meu învins.

Îmi eşti în sânge şi-mi pulsezi sub tâmplă
Durerea aceasta crudă ne dezleagă
Decât o cicatrice-n amintire,
Mai bine o rană vie viaţă-ntreagă.

Mi-e bine aşa c-un ciob de tine-n mine,
Durerea cărnii mele n-ai s-o ştii,
Atât mă rog să nu-mi fii alinare
Şi să nu fie leac în farmacii.

Să te lipesc la loc nu mai am vreme,
Mai mult să te împrăştii n-am putere,
Doar noaptea-n vis îmi eşti din nou statuie,
Iar dimineaţa, cioburi şi tăcere."...

Nuţa Istrate Gangan

miercuri, 26 decembrie 2012

Ganduri de Craciun....


O poezie....dumnezeiasca....

,,Lângă focul slab din sobă stau privind în noapte-afară
Prin fereastra aburită, unde’n fiecare seară
Furios aruncă vântul cu mărunţii stropi de ploaie
Ce se scurg pe sticla rece într’o sută de şuvoaie.
Poate-ar vrea să-mi intre’n casă să-mi mai spună vreo poveste
Să-mi aducă de departe vreo scrisoare sau vreo veste
Busuioc din căldăruşă să-l anine sus la grindă
Şi să-mi cânte la ureche, de pe vremuri, o colindă.

Peste-al beznei întuneric plumbul norilor se cerne
Şi în fulgi de păpădie neaua’ncepe a se aşterne
În covor alb de mătasă îşi presară mărgăritul
Îmbrăcând pădurea’n haină sclipitoare ca argintul.
Printr’un pod întins de gheaţă, râul leag’a sale maluri,
Marea geme furioasă zvârcolindu-se în valuri.

Un ecou de glas de clopot se aude’n depărtare.
Rezemându-mi fruntea’n palmă, am rămas tăcut pe gânduri
Aş fi vrut în astă seară să-i scriu mamei două rânduri
Şi să-i spun să nu m’aştepte, că nu vin cu Moş Ajunul,
Că rămân şi de-astă dată prin străini să fac Crăciunul
Calea-i grea, înzăpezită, lupii au ieşit la pradă
Îi aud de-aici cum urlă intrând noaptea prin ogradă
Răscolind cu deamănuntu ’ntunecoasele unghere
Rânjind colţii plini de sânge şi răstoarnă cu putere
Tot ce prind în a lor cale de cutremură pământul…

Lucruri multe n’am a-i scrie… Aş fi rugat apoi vântul
Să mi-o poarte peste nouri, peste pisc de zare-albastră
Să o lase pe tăcute într’un colţ lângă fereastră.
Când veni-vor vestitorii, ea să iasă să găsească
Să scoale din somn pe tata’n miezul nopţii s’o citească
Dar îmi e cu neputinţă… Fruntea-mi este’nfierbântată
Pana mi s’a rupt în două, iar cerneala-i îngheţată.

Vânt răscolitor de datini simt credinţi de mult visate
Fă-te sabie-ascuţită, zidul vremii mi-l străbate
Du-mă’n satul de sub măguri, peste lume du-mă’n goană
Du-mă’n casa părintească unde mama la icoană
Lângă candela nădejdii îşi îneacă’n suflet dorul
Ascultând concert de îngeri vestind pe Mântuitorul!
Lasă-mă lângă fereastră să’nalţ iarăş o colindă.

Să aud cum se deschide’ncetişor uşa la tindă
Din ungheru-i de tristeţe să o simt apoi cum vine
Păşind rar prin neaua moale să se-apropie de mine
Căutând prin întuneric s’o aud nerăbdătoare
Întrebând: cine colindă? Dintre patru care-i oare?
Să mă urc pe pragul prispei, ea de mână să mă prindă
Lăcrămând de bucurie braţul ei să mă cuprindă
Ca’n vremea copilăriei să-mi zâmbească cu blândeţe
Să îmi ia traista din spate s’o’ncarce de colindeţe.

Lângă vatră să dau fuga să mă scutur de zăpadă
Să privesc tăciunii’n sobă cum se iau mereu la sfadă
Şi pe drumuri troienite peste gerul ce se lasă
Să alerg ca altă dată colindând din casă’n casă
Frânt de-atât’alergătură, cu picioarele’ngheţate,
Să mă’ntorc din nou la mama peste noaptea jumătate
Ea s’arunce furca’n lături să mă ia ca să mă culce
Povestind de ieslea sfântă şi Iisus, încet şi dulce,
Iar eu obosit de cale să adorm cu capu’n poală
Să tresar visând că iarăşi văd pe „domnul” de la şcoală.

Du-mă vântule în codrii printre cetini să-mi sting dorul
Printre stânci prăpăstioase să aud curgând izvorul
Fă-te punte peste veacuri şi te’nvolbură’n istorii
De ridică din adâncuri vremile scăldate’n glorii
Să reverse peste măguri în lumini de curcubeie
Ca un fulger să ţâşnească lumea toată să scânteie
Şi’n această noapte sfântă pe un cer de lună plină
Să-i văd steaua cum se’nalţă pe o rază de lumină.
Ce urcând pe bolta-albastră se opreşte’n mânăstire
Unde schivnici albi ca neaua cântă’n taină din psaltire
S’aud clopotul cum sună, cum se pierde’n valuri, valuri
Un ecou de sfinte datini încrustând din idealuri
Peste-a cosmosului margini spre a veşniciei ţinte
Mii de veacuri şi milenii ce-au trecut pe dinainte
Să mă’nalţ încet spre culme din al sufletului haos
Să apar pe nesimţite în al schitului pronaos
Două-trei lumânărele s’aprind la iconostasuri
Să aleg din uragane, doar a îngerilor glasuri
Să’ndrept ochii către ceruri, să pătrund înalta-i taină
Celui ce îmbracă totul în lumină ca’ntr’o haină
Cu paşi firavi să m’apropii de a stareţului strană
Picurând lacrimi de sânge din a sufletului rană
Cu sihaştrii toţi de-arândul să înalţ o rugăciune
Să mai pot să spun odată, Moş Crăciune, Moş Crăciune…."

Dumitru Em. Popa în lagăr la Rostock (sau Buchenwald) 1941-1945

Colind pentru cei departe de tara....


,,Crăciunu-ți e departe, Crăciun printre străini,
Asculți cu ochii-n lacrimi colinde și suspini.
Ți-e plină masa, iată, dar tu suspini și taci
C-ai vrea și tu acasă Crăciunul să ți-l faci.

S-auzi câinii cum latră și-n poartă cum îți bat
Colindătorii satului cu sufletul curat,
Să-i lași să-ți intre-n casă, să-ți cânte lin, duios,
Colindele ce-anunță nașterea lui Cristos.

Dar nu-i nimeni pe stradă, colindători nu vin.
Amar mai ești Crăciune, Crăciunule străin,
Că poți să ai de toate, și bani și masa plină,
Prietenii-s departe și nimeni n-o să vină.

Tu taci ș-asculți într-una cum leru-i iarăși ler
Și sufletu-ți se 'nalță cu steaua sus pe cer
Și fuge precum gândul în satul tău sărac...
Tu lasă-l să se ducă, atâta fă-i pe plac.

Sufletu-ți e departe, doar tu printre străini,
Asculți cu ochii-n lacrimi colinde și suspini.
Aștepți să latre câinii, aștepți colindători...
E-aproape dimineață... străine sărbatori."

Autor:Viorel Boldis



miercuri, 19 decembrie 2012

Rataciri...la sfarsit de an...



,,ghiocei, maci, frunze galbene, flori de hârtie,
anotimp după anotimp derulate
între bucurii şi tăcere, disperări, rătăciri
prin iarna tăcută semănată în lume
de o inimă haină, încrâncenată,
fiecare căută urmele împlinirii
în locuri  comune părăsite de ceilalţi...

simţi că totul poate fi iluzoriu,
dar ţi-ai dori să-ţi spună cineva, să-ţi confirme
că tăcerile, şoaptele, cântările, urletele tale
trec la fel de neauzite ca gândurile,
iar zbaterile tale între alt an şi următorul
par picioruşele unui miriapod neputincios
părăsit de carapacea protectoare
într-un târziu însingurat de decembrie.

Altfel, singur, mai speri..."
Maria Mihaita

joi, 13 decembrie 2012

Stare de spirit...dezamagire...



,,Nu ți-am ascuns niciodată nimic,
doar am tăcut îndelung
vorbele purtate în mine,
sperând că-ntr-o zi ai să-ntrebi 
ce știu despre toate zilele
în care nu m-ai cunoscut
trecătoare neobosită prin viață,
repetând mecanic pașii altora,
sperând că, într-o zi, voi căpăta 
propriile mele urme prin lume. 
    
Numai că  n-ai știut să-ntrebi
tot mestecându-ți durerile
de unul singur, duhovnicește
și, dacă ai mai face-o-ntr-o zi,
tot ce-ai mai afla ar fi
că obosindu-mă trăirea
nu-mi mai doresc decât
să mă îmbolnăvesc
vreo două zile de poezie
vreo săptămână de tandrețe
și o viață întreagă de lumină
doar atât mai trebuindu-i 
sufletului meu obosit. "
Maria Mihaita 

miercuri, 5 decembrie 2012

Actul final....

,,Veniţi, vă aştept astăzi la teatru,
În ziua a opta-a minciunii,
Să-nceapă dar piesa, să-nceapă masacrul
Pe scena păgână a lumii.

La casă, biletele nu s-au vândut,
În sală sunt eu, spectator.
Dar scena e plină de cei ce au vrut
Să joace in ultimul rol.

Actori sunteţi voi, acei ce mi-aţi dat
Iluzii in viaţa-mi sărmană.
Acei ce, plecând, nu mi-aţi mai lăsat
Măcar un bandaj pentr-o rană.

Veniţi, vă aştept astăzi la teatru,
La ultimul act ce s-a scris,
Sunteţi astăzi iarăsi actori in masacru
Iar eu spectatorul ucis."
de Dori Lederer

De vanzare....

,,Vând toamnă cu miros de struguri copți,
Vând un Septembrie schimbat pe-o iarnă,
Vând țărmul meu și pescărușii toți,
Sub început de an să nu-mi adoarmă.

Vând pietrele din inima tăcută
Vând lacul străjuit de vise seci,
Vând tot și mă voi face nevăzută
Acelora cu ochii goi și reci.

Vând șoaptele din scene repetate
Și punctele ce sprijineau un da
Un pur și simplu-l dau pe nedreptate
Și-apoi, să văd, ce-mi mai puteți lua ?

Vând susur de ocean și vând nisipuri
Vând nopțile în care eu am fost,
Vând lăzi de zestre adormite-n timpuri
Și casa cu povești fără de rost.

Vând înălțimi ce nu se pot atinge
Lângă prăpăstii ce te înfioară,
Vă dau și locul unde nu mai ninge,
Ca să vedeți cum este să te doară.

Vând locuri, vise, clipe și trăiri,
Vând tot ce s-ar putea fura prin lume
Pun lacăt pe valiza cu-amintiri
Și-o pierd pe strada fără nici un nume."
Dori Lederer

duminică, 2 decembrie 2012

 

Eşti singură


,,Eşti singură astăzi, tu, inima mea,
Biserică veche-n ruină,
Sub bolta ta sfîntă,-negrită de vremi,
Azi nici un drumeţ nu se-nchină.
Eşti singură astăzi…Păreţii-s bătrîni,
Nu-i cîntec în stranele mute,
Icoanele-s şterse, şi nimenea nu-i
Altarul uitat să-l sărute.
Prin neguri arare s-abat amintiri
Lăcaşul pierdut să şi-l vadă,
Şi fîlfîie tainic din aripa lor
Ca groaznice paseri de pradă.
Ducîndu-şi pierzarea, trec vifore-n drum,
Te zbuciumă-n goană păgînă…
Şi tu ceri zadarnic un fulger răzleţ
Să-ţi năruie bolta bătrînă!"
 Autor : Octavian Goga

Melancolie...



,,Miresme dulci plutesc în aer sub bolți umbrite de liane,
Și-i liniște-n grădina toată și pace ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane.


Ș-un glas de greier nu s-aude măcar să-nalțe imnul vieții,
Să rupă liniștea țăsută în jurul celor ce-au să moară;
Își face cuib uitarea tristă și pacea crește funerară,
Pe unde pasul nu mai calcă și nu mai cântă cântăreții.

Cu visuri, cu gândiri frumoase, cu fantazia mea, cu viață,
Învins de-o milă nesfârșită aș vrea să-npoporez natura;
Dar brațele îmi cad trudite și mută îmi rămâne gura,
Simțind nelămurit în mine că numai liniștea-i măreață.

Un cânt, cât de duios, acuma n-ar fi el oare-o pângărire,
Când e atâta armonie în ne-treruptă, sfânta pace?
Grădina e-o poemă dulce și, vezi tu, vântul care tace,
E ca o mână adormită pe coarda rupt-a unei lire.

Somn bun ș-odihnitor, natură, somn bun; cântărilor vieții
Azi prețuiesc tăcerea morții - veni-va altul poate-odată
Ca prin povești să te trezească spuindu-ți vorba fermecată,
Eu prea sunt trist... Pe cerul palid s-aprind iar zorii dimineții.

Și-n mintea mea ca într-un templu în care-au plâns dureri profane,
Se face liniște și pace pe-ncetul ca-ntr-o săhăstrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie,
Și unde numai trandafirii mai cern petale diafane."

DIMITRIE ANGHEL

vineri, 30 noiembrie 2012


 

Solus ero

,,Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele
Să luminezi în noaptea singurătăţii mele,
Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă;
Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă.
Păcătuieşte raza curată, viorie,
Când se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie,
Înveşmântând cu picuri din sfânta ei văpaie
O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie.
Vezi, zboar-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii.
În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul
Căci lor te dete-n gându-i de-viaţă-dătătorul,
Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele,
Să luminezi o clipă singurătăţii mele.
Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al roţii îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi bletemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână...
Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:
De ce ar veni la mine făptura ta de floare?
Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,
De ce te cutremuri de-o luptă ne-nţeleasă?
Când zbor atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii..."
Octavian Goga

marți, 27 noiembrie 2012

Toamna nostalgica ...


,,Toamna lăcrimează bruma peste frunze 
Ca vrăjit dansează-n foșnet abătut,
Dorului lunatic îi aduc acuze,
Că se cuibărește-n gândul surd și mut.

Frunze risipite vin în avalanșe
Și adorm pe tâmpla zorilor târzii,
Mă colindă noaptea-n zdrențe de mătase
Nu te-aștept nici astăzi,știu că n-ai să vii.

Ard un vreasc din tine, ce-mi încinge focul,
Sub castani nostalgici cerul îl invoc,
Trece ea și toamna, ia și nenorocul
Merg să vând și dorul într-un iarmaroc.

Vând o amintire,vise și fantasme,
Inima-i bogată ,cumpără nu vrei?
Am pe buze struguri și în gene basme,
Iar rapsozii toamnei cântă pe alei.

Astăzi este gratis orice vei alege,
Dau pentru un zâmbet umbrele himerei,
Dăruiesc iubire , reverii pribege,
Umple-ți buzunarul,hai de ce nu vrei?

Port veșmânt de frunze galben aurite,
Sufletul mi-e rugul unde toate-mi sunt,
Am rămas cu doruri, ceasuri osândite,
Toamne cu iluzii și cu păr cărunt."

Ines Popa

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Tăcere şi linişte ....


Într-o zi, au venit la un monah, care trăia în singurătate, nişte săteni şi l-au întrebat:
 - Ce rost are viaţa ta, trăită în singurătate şi tăcere permanentă aici?
            Călugărul tocmai scotea apă dintr-o fântână adâncă. I-a adus pe vizitatorii săi la marginea fântânii şi i-a întrebat:
 - Priviţi în fântână şi spuneţi-mi ce vedeţi.
            Oamenii s-au uitat în fântână dar nu vedeau absolut nimic clar. I-au răspuns călugărului:
 - Nu vedem nimic.
            După câteva clipe călugărul îi întreabă din nou:
 - Acum ce vedeţi?
            Oamenii curioşi s-au uitat din nou în fântână şi au zis:
 - Acum vedem chipurile noastre., ne vedem pe noi.
 - Vedeţi voi, continuă monahul, când scoatem apă şi tulburăm fântâna, nu vedem nimic. Când apa e liniştită, ne vedem atât de clar chipul…. Aceasta este experienţa liniştii şi a tăcerii: nimic nu ne tulbură iar noi ne vedem bine pe noi înşine….

luni, 19 noiembrie 2012

Noapte...


,,Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun' nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.
Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.
Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.
Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...
O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.
Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.
Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă...
Azi nu mai este... Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine...
Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec...
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!
Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.
Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă."
Octavian Goga

duminică, 18 noiembrie 2012

In mine cateodata....



,,În mine câteodată eu simt: se face noapte,
Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă,
Strigări necunoscute şi cântece şi şoapte
La casa mea colindă.

În mine câteodată ţărani cu zeghea sură
Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul
S-amestecă de-a valma roind în bătătură
Şi vin să-şi ţie sfatul...

În mine câteodată grea liniştea se lasă,
Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie,
În vreme ce un popă cu barba cuvioasă
Slujeşte-o liturghie..."
Octavian Goga

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Constiinta de sine...




,,Am nazuit totdeauna ca oamenii pot sa se schimbe. Ca au forta s-o faca, daca bunavointa le trece pragul, indrazneala e dusa pana la sange, iar lumina le da tarcoale. Am redus rapid la tacere vocile care incercau sa ma convinga taios (si argumentat) de utopia teoriei mele. Chiar si-n cele mai murdare ceasuri ale existentei, mazgalite binisor de minciuni si rautati, am scuturat mintea biciuita de indoieli si-am inceput, iar si iar cruciadele vietii mele. N-am vrut nici o clipa sa cred ca oamenii au sufletele amputate de boli grele ce-i fac sa aleaga haiducia perversa. N-am vrut sa aud ca pot fi atat de hamesiti, cat sa ucida cu gheare rapanoase adevarul si m-am incapatanat sa sper naiv in bine, in demnitate, in cuvant. Am indraznit mereu sa cred ca lumea e facuta din mii de noi mai mici si ca iubirea adevarata, curata, dreapta, nu poate naste la randu-i decat iubire, nadejde si bine. Am strivit sub picior si gand stereotipiile otravite si indaratniciile de a vedea numai aici.
Desi treptat am invatat asemeni micului print ca daca te lasi imblanzit risti sa si plangi un pic, mi-am zis ca nici o nedreptate cat de mare, nu-i rezista bunului simt, dreptatii, curajului. Si ca adevarul rece, nemilos, crud, e totusi salvator. Ca lucrul bine si sincer facut nu-ti poate darui decat vise implinite si bucurii nemasurate.
Recunosc cu umilinta ca ati avut dreptate si ca nedrept m-am dat zi de zi peste cap in cercul vicios al pacalelilor mele. Ca omului ii e greu sa se dezica de mandria necenzurata si de forta care te face sa vezi virtuti din neizbanzi. Ma plec si admit ca intr-o lume bolnava, curajul de a spune ce simti e o slabiciune, iar forta de a tine mereu spatele drept, naste suspiciune.
Si totusi, pentru ca n-am stiut si nu stiu sa mint, nu sunt farsor si nu stiu jongla mai multe mingi cu o singura mana, iar zambetele false m-au tradat totdeauna, am sa-mi joc sincer rolul de muritor usor naiv pe scena asta uneori splendida, alteori cruda, a lumii."

http://aventuracondeiului.blogspot.ro/2010/02/...

Cantecul nimanui.....

,,Deo ignoto!

Revolta-i stearpă, visul e schilod!

De vorbă vreau să stau acum cu tine,
Tu, care-ai plămădit pe om din glod!

Mi-am aruncat nădejdile în mine,
Credinţa să mi-o prind ca-ntr-un năvod;
Dar n-am găsit decât străvechi suspine.

Am râs atunci de visul meu nerod,
Şi-nspăimântat m-am ridicat din mine.

Tu, care-ai plămădit pe om din humă,
Spre tine-acum nădejdea mea se-ndrumă.
Adânc şi mult te-am căutat: nu te-am găsit.
Belşug de vis în mine port – şi-s obosit.

Prăpăstii largi în mine au deschis
Mormânt adânc belşugului de vis.

Mormântul tău în mine s-a deschis!

Mi-e sufletul o năruire de statui.
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Vecii de vis în mine se dărâmă,
Făclii aprinse-n templul Nimănui!

Sătul de-avântul van, de visul mic,
Îmi voi ciopli statuie din Nimic,
Gândind la cei ce inima în două
Şi-au frânt-o şi ne-au dat din ea şi nouă,
- La cei cu zâmbet bun de mucenic,
Ce-au plămădit din soare pâinea nouă.

Mormânt adânc belşugului de vis,
Prăpăstii largi în mine s-au deschis.
Făclii aprinse-n templul Nimănui,
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.

Mi-e sufletul o năruire de statui."
Alexandru Philippide

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Lupii din noi....

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans” ( O. Paler)

,,eu bat la uşa ta din nou
şi-n inimă îmi urlă lupii
te vreau flămând
şi bat mereu
la poarta-ţi grea din suflet
nu-ntrebi nimic
nu zici nimic
dar ştiu că eşti acolo
râzând că plângi
tot aşteptând
să-ţi înţelegi destinul
mi-a mai rămas un lup
în piept
şi te mai strig o dată
cuvintele se sparg de cer
n-am să-ţi mai cer nimic
rămâi
îţi las la uşă lupul istovit
şi urletul din mine
de vei deschide într-o zi
mă vei găsi în tine"
Adrian Paparuz

marți, 30 octombrie 2012

Tratat despre lupta zadarnica....

   
          ,,Viaţa e mai mult decât poezia; mai mult decât filozofia; ea este mai mult chiar decât morala, în care am crezut atâta vreme. Viaţa este şi vis, şi fiziologie, şi morală, dar şi ceva mult mai mult decât toate acestea la un loc. Ea este chiar viaţa. Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim. Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nici o putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei. Ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile noastre, felul în care ni se formează cuvintele pe buze. Dar viaţa noastră n-o vedem decât noi. Ciudat: o vedem, ne mirăm că e aşa şi nu altfel şi nu avem puterea s-o schimbăm. Chiar când o judecăm, nu încetăm să-i aparţinem. Aprobarea şi blamul nostru fac parte din ea. Ea este aceea care se oglindeşte mereu în sine însăşi. Pentru că altceva nu există. Lumea, pentru fiecare dintre noi, există doar în măsura în care se află trăită în viaţa noastră. Iar elementele din care e alcătuită nu sunt separabile: ştiu foarte bine că instinctele de care
suntem mândri şi cele de care ne e ruşine au, în fond, aceeaşi origine.
 Nu-l putem suprima pe nici unul fără să le modificăm pe toate celelalte."
Marguerite Yourcenar
,,... Nu ne alegem natura iubirilor noastre si n-o putem incalca fara sa fim pedepsiti mai grav decat lasandu-ne in voia lor, care este aceea a soartei. Orice pasiune omeneasca ce se incarca de spaima derogarii de la norma si de gandul pacatului duce la aceeasi zadarnica suferinta, la acelasi zbucium si la acelasi esec. Singura mantuire, atunci cand este inutil sa te renegi, este aceea de a te accepta asa cum esti, de a nu te minti si de a nu minti pe nimeni. Nu are rost sa luptam cu ceea ce nu poate fi infrant in noi, cu adevarul nostru esential, iar a-l incarca de vina este un fel restrictiv de a gandi omenescul, dandu-l prada unor cenzuri straine de deplinatatea lui. ..."(Petru Cretia)

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Dragostea nu moare....




,,Dorul meu de duca fusese exact ca zorii înainte de
rasaritul soarelui,
ca si cum o putere necunoscuta m-ar fi chemat
într-un loc necunoscut,
sa ma eliberez de catusele mele.
Era ca mesajul primaverii,
care vine nevazut si face sa încolteasca samânta
deschizând usa închisorii pamântului.
Era sortit ca peretii închisorii mele sa fie înlaturati…..

Si ce închisoare e asta?
Este închisoarea încrederii oarbe în aceasta lume,
lumea pe care am cunoscut-o prin intermediul celor sase simturi
si o consideram finala.

Stiu ca aceasta stare de spirit nu poate fi decât
vremelnica,
nu va dura prea mult.
Totusi, pentru un scurt rastimp
usa închisorii s-a deschis în fata mea.
Am putut vedea infinitul.
M-am înaltat pâna la o alta dimensiune,
de unde am putut întelege ca ceea ce noi socotim trecut,
nu e trecut.
Timpul nu se duce nicaieri,
el nu are nici început,
nici sfârsit.

Infinitul ma culesese din lumea de jos.
Tinându-ma între faldurile lui, dansa,
iar parul lui despletit îmi acoperea ochii,
fata si întregul trup.
Totul se amesteca,
ce e înainte si ce e înapoi,
estul si vestul,
aproapele si departele
sunt totuna.

Închisoarea mea s-a sfarâmat.
M-am eliberat de rusine,
de teama si de corsetul relatiilor sociale.

Numai iubirea, necucerita de timp,
arde ca o stea polara în coltul întinderii nemarginite."
Maitreyi Devi

duminică, 21 octombrie 2012

Marile dureri sunt mute....

,, Sunt oameni care au plansul in interior.
 Acestia sunt cei mai frumosi oameni de pe pamant. 
Acest plans launtric nu are nimic in el din tristetea si
 apasarea oamenilor neampliniti sau loviti de vreo suferinta. 
Acest plans launtric este ca o lumina de dimineata care strabate prin ceata"
Savastie Bastovoi

Consolare...

,,M-am consolat
în perspectiva morţii
că într-o anumită
măsură,
chiar de pe acum
nu mai trăiesc..
In multe morminte
se odihnesc părţi
din fiinţa mea.
În multe existenţe
uitate
mi-am depozitat
pentru totdeauna
frânturi
ale sufletului."
Vintila Nicu

Solitudine....


  • ,,O insulă stearpă
    în mijlocul mării
    în jurul căreia
    zboară pescăruşii
    clătinându-se
    ca nişte gânduri
    în văzduh
    căutând un loc
    de aşezare şi odihnă.
    Această insulă
    sunt eu.
    Ce va fi
    când pescăruşii
    vor înceta
    să se rotească
    în jurul fiinţei
    mele pustii?"

    Vintila Nicu

Asteptare....

,,Sunt un om
care merge numărând
frunzele ce cad
în faţa timpului,
iar luna
luceşte în seara asta
cu o privire rece
bizară.
Ca şi tine
stau cu gândurile mele
sub lumina palidă
a unei lămpi
până ce în minte
va încolţi ceva.
Lungă aşteptare."
Vintila Nicu

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Drog....

,,O să mă vindece de toate ploaia
- ce ieftin drog, ce lamă ascuțită -
mi-a curs prin trup atâta așteptare
că m-a spălat de orișice ispită.

În palme, uneori, mai simt nisipul
rămas din jaful mărilor trecute
când amânam cu-o toamnă viscolirea,
când descifram cuvintele tăcute.

Am ars nătâng și-am luminat frumos -
e plină lumea de scântei și humă,
fărâme din noi doi se-nvârt bezmetic
dar nimeni nu le strânge împreună.

De mine-am să mă pierd fugind de tine,
în sensul crud al acelor de ceas...
O să mă vindece de toate ploaia,
e drogul salvator ce mi-a rămas."
Elena Chiriac

vineri, 12 octombrie 2012

Scrisoare fara adresa...




,,Cui sa trimit aceasta trista scrisoare
pe care o scriu linistit si fara speranta
rezemand hartia ei
de tot orasul,
de toata cartea de telefoane,
de toate iubirile care sunt cum sunt,
de toate crimele si de toate amagirile
acestei nopti
in care postasul destinat sa duca scrisoarea
doarme in somnul lui familist
in care viseaza recorduri mondiale personale
la mars, viteza si saritura in lungime,
rezemand scrisoarea mea
de toate adresele si de toate randurile albe,
de toate dramele de dragoste
care seamana probabil cu a noastra,
cui sa trimit aceasta scrisoare
care seamana prea mult cu realitatea
ca sa ti-o mai trimit si tie?
Cui, din toata aceasta carte de telefoane,
din care cunosc mai multi
datatori de nume de strazi
decat locuitori ai strazilor?
Cui?
Fie, aceasta scrisoare a mea,
fie, pentru intaia oara in istoria
telecomunicatiilor si postelor
trimisa pe toate adresele,
ca o citatie in masa,
ca o molima unanima,
primiti , dumneavoastra,
semenii mei din toata
cartea de telefoane
a orasului urmatoarea
scrisoare a mea:
„Nu exista iubire fericita,
exista numai iubire,
fericirea nu e decat o himera,
nu exista dorinta de comunicare
decat la tristete,
si totusi stiind ca nu exista
nici iubire si nici fericire,
eu vi le doresc pe amandoua
si adorm
cu capul pe adresele si telefoanele
catre care pleaca prin toti postasii
scrisoarea mea de adio”.

 Adrian Paunescu

joi, 11 octombrie 2012

Un popor vegetal?

Motto:"Eu cred că suntem un popor vegetal."
(Ana Blandiana)


,,Măcar de am fi "un popor vegetal, ce bine ne-ar fi! Ce-ncântare!
Că-n toate pălpâie-un suflet, că-n toate pulsează-o visare:
În floarea mângâiată de-un gând, în lacrima viei tăiate,
În teiul umbros de la poartă, în crumpul adormit sub pământuri.

Popor vegetal de am fi! Măcar în limba florilor să ne-nțelegem,
Înlăcrimarea viei să ne doară, țipătul mut al pomilor de toamnă.
Spice de-am fi, îndoldorate de lumină: sămânță altora și hrană.
Frunze să fim, măcar de umbră să le ținem acelor care vor veni.

Ne-am uscat prin arșiți de vremuri tot ce mai era verde în noi.
Ne-am amuțit, depărtat, orice gând. Visarea ni s-a destrămat în neanturi.
Ne-mputrezim indolent în indecente nămoluri, în mariane gropi de rușine.
Vouă chiar nu vă pute a moarte viitorul steril ce ne paște?"
 versuri - 31mircea 

luni, 8 octombrie 2012

Toamna sufletului meu....

,,simt uneori cum se rupe cerul sub mine

şi pământul
sufletul se scutură de mine, toamnă
a nimănui
nu-mi sunt nicăieri şi cum mă mai caut
şi cum nu mă mai găsesc!!!

nimeni,
NIMENI
nu e o punte între mine şi mine
nici măcar între mine şi sufletul meu

mă rup,
mă ruuup...!

creangă sub un vânt atât de străin mie!
.....

în cădere te întreb: unde se sfârşesc oamenii Doamne?
"în ei,
se sinucid fără nici o scrisoare de rămas bun
îşi dau jos visele de pe ei, speranţele şi iubirile
se dezbracă de ei ca şi cum nu şi-ar mai fi
decât haine vechi undeva în cuierul altcuiva
şi se aruncă în gol
atât de în gol,
încât nimeni şi nimic să nu îi mai poată prinde
apoi, se caută
până în ei nu mai există nici un drum
care să ducă undeva!"

......

şi totuşi Doamne, oamenii au aripi alegerile
pe care le ţin ascunse în ei
fără să le deschidă largi vreodată
nu e aşa?
şi tot Tu Doamne,
Tu Dumnezeul nostru cel de toate zilele
eşti de vină de toate
cele nealese şi nefăcute de noi
nu e aşa?

...........

şi astfel mă rup şi eu
ca orice om mediocru, din prea multă resemnare
şi astfel rup cu mine toţi oamenii din sângele meu
încă viu,
iar Dumnezeu nu mă poate salva
pentru că nu-L las,
dar tot spun în gândul meu de fiecare seară
Nu mă lăsa Doamne, atât de singură în mine
ca pe-o rană deschisă
din care toţi oamenii se scurg încet,
încet!!!"
Lady Allia -Sandrina Ramona Ilie

duminică, 7 octombrie 2012

A iubi....


"Nu putem inventa sentimente.
Le putem descoperi si exprima, iubi si uri
le putem apropia de inima sau le putem respinge".
Nichita Stănescu







sâmbătă, 6 octombrie 2012

Un zbor cu o aripă în ţărână ...



,,De la un timp mă risipesc în gânduri
ce le tot ard ca pe-o făclie vie
si-ascunsă-n mine ca-ntr-o albă noapte,
croiesc cu sârg un fel de schelărie
pe care urc un munte ce se surpă,
alături stau prăpăstii fără fund
în care nici izvorul nu mai curge
ci, doar ecouri stranii îmi răspund.

Şi amintiri ce mi se-ntorc mirate
mă-ntreabă ce-am făcut cu-atâta cer
ascuns cândva în suflet drept comoară
cu visul stând, alături, grănicer.

Eu le răspund: l-am risipit în patimi
pe drumul meu timid către apus,
mi-au mai rămas: o lacrimă de piatră,
un trist cuvânt ce încă nu l-am spus,
un boţ de lut ce mâine-mi va fi trupul,
un suflet ce-a secat ca o fântână,
o mare-mbrăţisând la ţărm nisipul
şi-un zbor cu o aripă în ţărână."

 de Elena Glodean

vineri, 5 octombrie 2012

Zbateri.....


,,Am pus dureri pe suflet, ca o faşă,

Sterilizate stări mă vămuiesc
Şi-o disperare caută, trufaşă,
Să descompună trupul meu lumesc.

În mine bate-un clopot insensibil

Şi sunt ecoul spaimei ce-o transmit
Ca pe un semn profund, ireversibil,
Plasat, strategic, între dor şi mit.

Încorsetat în stări contradictorii,
Monumental prin prăbuşiri de vis,
Eu port pe corp înfrângeri şi victorii
Un strop de iad, un strop de paradis"

♣ Cristian LISANDRU - “Ecou” – 2012
(din volumul “Gânduri aşezate unele sub altele”)

joi, 4 octombrie 2012

Zadarnicie...



,,nenumărate diminețile în care mă trezesc
și nu-mi dau seama dacă-i ieri, azi, ori mâine
iar primul gând ce–mi atinge ploapele este
unde-i bucuria, iar eu, de mai sunt, unde sunt...
unde-s eu copila, eu tânăra, eu femeia
cum de-am întins între o mare și o altă noapte
ștearsa, stearpa existență efemeră...
unde-s marile bucurii ale firii,
când, poate, au trecut fără să simt,
de ce mult prea târziu mi se arată
când trebuință nu-mi mai face
că lumea se naște odată cu fiecare
și tot cu noi odată dispare...
uimire, mirare, întâmplare
întrebări fără rost...
ce suntem, de unde venim, unde mergem
fiecare cu propriile lui întrebări
și nu cu mai puțin propriile sale răspunsuri,
în cazul ăsta cine mai știe
eu, de mai sunt, unde sunt..."
Maria Mihaita

Amintiri...

,,pierzându-ne amintirile
smintim fiecare zi în uitare
risipind semințele minții.

murim,

mai întâi cu voia noastră,

mai apoi fiindcă firul pe care-l tot deșirăm
se învechește, teșindu-se...

valuri de tăcere începem să clădim
peste amintirile noastre jenante

doar fiindcă-au fost tovarășii noștri acolo
unde n-am fi vrut să ne-nsoțească nimeni.

așa, postăm după fiecare colț câte-o uitare
împrietenindu-ne cu ea
greșind, vai, neștiind
că singure amintirile
prețuiesc aur."

Maria Mihaita

marți, 2 octombrie 2012

,,nu cunosc nimic mai trist
decât lacrima 
pe obrazul unei femei tinere
trezită din fericire
și părăsită vieții
pe-o cărare ce nu duce nicăieri...
te rog pe tine, vântule,
dacă o poți ajuta,
usucă-i lacrima,
ori soare, dacă o poți lumina
mângâie-i tu creștetul,
ploaie, dacă-i poți spăla plânsul, 
spală-i-l tu,
iar tu, blândă lună, 
dacă poți,  fii sora ei
dar nu lăsați neuscată
lacrima pe obrazul femeii tinere
care n-a învățat suferința."
Maria Mihaita

duminică, 30 septembrie 2012

Ma doare o rana calcata-n copite de cai fugind....

,,Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcata-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, -
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi linişte,
nu există nări pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarna-nghetat-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere.
trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferei
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzînd ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărîmat
de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vînători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipînd i-au stîrnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmîntat
în carne şi nervi, în timpan şi retină,
şi la voi vidului cosmic lăsat
şi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcîiul al lui Ahile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steauaArcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dînd vamă de raze
la vămi.
Iată-mă stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sîmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pete.

Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador şi zigurat
pe care tu arenă-l ai.
Organul nor mi s-a topit
în ploi torenţiale, repezi,
şi de organul iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Mă doare diavolul şi verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare cîinele, şi iepurele, cerbul,
copacul, scîndura, decorul.
Centrul atomului mă doare,
şi coasta cea care mă ţine
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, şi divine.
Sunt bolnav. Mă doare o rană
pe care mi-o port pe tavă
ca pe sfîrşitul Sfîntului Ioan
într-un dans de aprigă slavă.
Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii celui simple,
nerăbdînd alte morţi decît morţile
inventate de ea să se-ntîmple.
Sunt bolnav nu de cîntece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
că nu se mai poate împarte
la două ţîţe, la două sprîncene,
la două urechi, la două călcîie,
la două picioare în alergare
neputînd să rămîie.
Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, şi la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri."

Nichita Stanescu

Apropierea de celalalt....

,,trăind tatonarea apropierii de celălalt
încercând să afli cine este, ce-i place, ce-i repugnă,
ce te-ar putea conduce la el, ea,
când nu ai puncte comune de reper
și, într-o zi, un moment
poate să se producă
îl prinzi din zbor și-i spui
știi, și mie îmi place asta
avem simțiri comune, ne asemănăm,
dar, la fel, ai putea să simți toată răceala
care transpare din vorbele lui, ei,
și o boare ostilă te aruncă înapoi cu pași,
nesperați, nedoriți pași,
apoi te întrebi: are rost,
punându-ți aceeași întrebare pe care și-o pun
toți bărbații și toate femeile
de la facerea lumii încoace."

Maria Mihaita

Indragostiri....

,,ne îndrăgostim de ideile unui om
până când ideile acelea
ne conduc la omul
pe care-l iubim și fără idei
devenindu-ne
așa cum numai iubirea poate face
indispensabil.

ne îndrăgostim de chipul unui om
până când într-o zi zărim omul chipului
ajungând să-l urâm
toate vorbele-ntre noi
devenind disonante
nemairăspunzându-și.

ne putem îndrăgosti de un timp
pe care, căutându-l
nu-l mai regăsim printre vremile noastre
deși-l iubim
pentru ceea ce el a însemnat cândva 
doar pentru noi.

ne îndrăgostim, ne trece și
până să uităm
iubim din nou fără alegere
cum singură iubirea 
ne sugerează că trăim."
 Maria Mihaita

vineri, 28 septembrie 2012

N-ar trebui sa ne temem...

,,Singuratatea n-ar trebui să ne sperie, gloata da.
Singur, în căutarea sensului,
rătăcești cărări bătătorite ori virgine
afli răspunsuri, ori adâncești întrebările
păstrând aprins focul minții
neuitând nici un moment
clipa dintâi și cea de pe urmă,
în care, singuri, incepem căutările
și rătăcirile
și plângerile,
și bucuriile,
ființa
și neființa. "

Maria Mihaita

Elogiul tacerii ...

,,A ajunge să crezi numai în tăcere,
să nu mai preţuieşti decît tăcerea,
este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii...
Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi
complicaţia problemelor să te fi dezgustat atît de tare,
încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei,
strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
Oboselile repetate
te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii,
deoarece
în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia
şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice,
se destramă
în sonorităţi vide,
în vibraţii iritante şi
în sunete exasperante.
Toate conceptele se diluează,
toate expresiile tari se atenuează,
tot ceea ce vorbeşti sau asculţi
se dezgoleşte într-o nuditate
stearpă şi respingătoare.
În tine, nimic nu mai ia
o formă sau o consistenţă expresivă,
ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară
rămîne ca un murmur
îndepărtat,
monoton şi
egal,
neputînd în nici un fel
să excite nuanţele vieţii sufleteşti,
să trezească un interes sau o curiozitate.
Atunci îţi pare inutil
să-ţi mai dai o părere,
să mai iei o atitudine sau
să mai impresionezi pe cineva,
şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere
cresc în agitaţia sufletească,
existentă în toate marile tăceri.
După ce te-ai frămîntat ca un nebun
să rezolvi toate problemele,
după ce te-ai chinuit pe culmi,
cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme
sfîrşeşti prin a găsi în tăcere
singura realitate şi
singura formă de expresie,
şi cine nu sfîrşeşte în tăcere înseamnă ca
n-a văzut totul."
Emil Cioran