Joc de rol...

,,Ma vanezi. Noapte de noapte iti intinzi arcul, strunesti ascutisul sagetii si tragi. Uneori suieratul ei imi mangaie urechea si cade alaturi. Esti suparat atunci. Nu-ti place sa pierzi. Te incrunti putin, iti dregi apasat glasul si iti incordezi toti muschii...Fixezi din nou vergeaua de lemn, intinzi corda cu toata forta pe care ti-o da barbatia si tragi din nou. Nu mai ratezi. Zambesti satisfacut de reusita, iti asezi fulgerele ramase neatinse inapoi in teaca si-ti domolesti sudoarea de pe frunte.  Privesti tacut spre mine.

Cateodata dorinta te doboara, si nu rabzi sa nu vii sa-ti vezi prada, inmuiata in balta de sange. Si sufletul nu te rabda sa nu-ti oferi sarutul -parinteste-pe frunte.Ochii mei, scaldati iar de apa mortii, nu-ti pot sustine privirea trufasa.

Alteori nu te mai obosesti si, cu lehamitea vanatorului invatat cu victoria, iti vezi de drum. Al tau. Mereu cumva paralel cu al meu.

Ne-am invatat cu vanarea asta...de vant. Si tu, si eu. Si fiecare isi stie si-si joaca cu sfantenie, rolul.

Si azi, ca si maine."
 http://aventuracondeiului.blogspot.ro/

Seceris....

,,cu milă și durere-adesea rup
poemele ce-mi cresc adânc în trup
poemele de sânge și noroi
cu care pace fac și fac război

și le desprind din mine cu răbdare
cu-o ultimă, amară dezmierdare
și le trimit în țipătul de toamnă
când versul meu nimic nu mai înseamnă

culori visând un auriu năvod
se dau uitării-n drumul spre prăpăd
aș cere (cui) și timp și îndurare
aș cere drumul meu știut spre mare

și drept de-a-mi vindeca singurătatea
de-a mă-nvăța cu viața și cu moartea
primește tu neliniștile-acestea
și-nvață-mă cum să-mi închei povestea

cu cine să rămân în albul greu
când nu mai am nici cer, nici Dumnezeu
cuminte asfințește-n mine vina
și părul lung mi-l seceră lumina "
 Elena Chiriac

Cantecul Omului....

Cantecul Omului...
Cincinat Pavelescu

,,Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată...
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas...
Ţara nădejdii, -n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt... "

Adancuri....

Adancuri....
Cincinat Pavelescu

,,Ce linistit surade lacul
Sub caldul razelor de soare,
Cand ceru-albastru se rasfrange
În unda lui scanteietoare.

Si-n fundul lui, noroiul negru
Ascunde lupte îndarjite.
Sunt mii de vieti ce se framanta
Sub clarul apei adormite.

Si noi zambim cu-nselatoarea
Seninatate-a unor unde.
Ce calmi parem! Dar cate patimi
Adancul inimii n-ascunde! "

Strigatul cocorului....

,,Motto: Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemaiauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul."
http://perfectiune.wordpress.com/2013/06/

Scrisoare alba....

Scrisoare alba...
Luminita Amarie

,,Am vrut să scriu o scrisoare de dragoste, o scrisoare care să cuprindă absolutul a ceea ce nu am reușit să rostesc vreodată, a ceea ce nu am reușit să exprim, să arăt, să fiu..
Am vrut să împart nu doar cu singurătatea gândurile, greșelile și întâmplările care m-au transformat într-o ființă sau neființă, nici nu știu, am vrut să împart cu suflete, cu inimi, cu oameni.
Cu puterea mea de a sfida neantul am vrut să aduc la suprafața lumii un val de simțăminte de demult îngropate, poate chiar renegate, crezând că voi putea lumina un întreg întuneric care rezidă în noi așteptând un fir de lumină.
Am crezut, am crezut naiv și cu toată tăria că sufletul poate să scrie scrisori de dragoste celui care va fi întotdeauna pregătit să le primească (deschidă poate nu).
Nu știu de ce, dar mereu mi s-a dat să văd dedesubtul întâmplărilor vieții.
Nu m-am ferit niciodată de prăpăstii, mai mult de atât, am mers pe marginea lor ca și cum aș fi urcat un munte, atât de mult război purtând în mine nu am putut să pierd din bătălii, fiecare cădere schimbând-o într-un motiv firesc să simt pământul, să respir, să mă cunosc, să sfidez neputința unui trup în a cărui colivie se zbate un suflet neînceput de aripi, necunoscut de zbor.

Uneori privesc la viața mea, la mine, la tot ceea ce mi se poate perinda prin fața sufletului care iată, le primește pe toate; privesc și mă cuprinde o tristețe de nestăvilit, de neatins, sunt fericită c-am ajuns aici, aș putea chiar să mă opresc dar nu decid eu, nu decidem noi până unde putem ajunge, unde ne putem opri, nu, nu decidem nimic, suntem doar lăsați să credem că decidem și asta ne e deajuns aparent...
N-am înțeles de unde și cum întâmplarea de a fi neînchipuit de trist te poate transforma într-un om atât de puternic, nu știu de unde își culege sufletul apa rădăcinii când atâta secetă ne înconjoară, nu știu, niciodată nu am știut nimic, de-aici și acceptarea... de-aici și acest testament uneori al fericirilor, alteori al deșărtăciunilor izvorând atât de firesc din suflet.
Am vrut să scriu o scrisoare nesfârșită, o scrisoare de dragoste care să cuprindă toate iubirile lumii, toate regretele, toate trădările, toate așteptările în van, toate nopțile nesfârșit de albe, toate diminețile ca o duminică de iarnă, ca o sărbătoare a inimii, o scrisoare simplă, albă, am vrut să scriu cu iubire despre iubire, cine știe, poate că am și făcut-o...
Uneori am impresia că nu mi-au ieșit decât regrete, dureri înăbușite într-un foc ce arde mocnit în fiecare din noi, amintiri despre momente care ne-au îmbălsămat sufletul transformându-ne în ,,ceea ce am iubit\", luptând cu rutina timpului pierdut și totuși respirând același aer, aceeași apă, aceeași pedeapsă de a fi.
Nici azi n-am înțeles de ce
nu-mi am ecou decât în pustiu, pesemne că din zbor rămâne golul.
Am vrut să scriu o scrisoare de dragoste, am vrut să las ceva ca dovadă că am fost aici; târziu am înțeles că nu aveam destinatar.
Scrisoarea e trimisă, va ajunge acolo, scrisorile de dragoste mereu ajung la destinație... cândva."
http://luminita-amarie.blogspot.ro/2013/06/scrisoare-alba-xl.html

Despre omul frumos...

“Lumea de azi este intr-un proces continuu de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire care abia mai palpaie sub marsul triumfal al unei lumi schilodite aflata in plina ofensiva. Omul frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii in lupta cu oceanul de neomenesc ce vine. Omul frumos este ultimul suspin Hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva.”
Dan Puric

Fii demn!

,,Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproşa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca şi cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliţă o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine şi se năştea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine."
Dan Puric în Fii demn!