Scrisoare de adus aminte..

de Luminita Amarie

,,Pentru că totul îți aparține dar nu și ceea ce iubești scriu scrisoarea aceasta. Este o scrisoare blândă scrisă la lumina unei jumătăți de respir. Atunci când aerul rece îți inundă plămânii și știi că dacă îl vei elibera se va pierde precum clipa aceasta de o mare însemnătate.
Liniștea nopții inundă casa și doar singurătatea mai trosnește prin ungherele ființei. Un ger năprasnic a cuprins ținuturile nordului și sunt tare fericită că fac parte din iarnă.
Este târziu, în casă nu am ceasuri, doar oglinzi. Las loc umbrelor, o fereastră deschisă și cenușă. Uneori, pentru a-mi îmbrăca singurătatea, merg la fântâna din grădină și chem păsări. Atunci, ca și cum vietățile acestea plutitoare m-ar simți în aripi, vin și se așază lângă umbra mea. Niciodată, dar niciodată nu s-au speriat de tandrețea cu care îmi acopăr rănile, de frica ce-mi crește din umeri și mai ales de tăcerea ce-mi poartă crucea printre morți.
Este târziu, scriu și aerul continuă să-mi inunde trupul. Mă înalț în mine ca-ntr-o biserică pe ape. Vâltoarea unei tainice rugăciuni mă cuprinde și mă simt aleasă. Poate că sunt eu.
Cu cât te am mai mult cu-atât mai mult te pierd și-ajung la mine.
De o vreme am aflat că nu mai am amintiri. Nădăjduiesc totuși că scrisoarea aceasta va învinge timpul. Timpul ce nu e decât un cuvânt inventat de pedepse. Cunoscut de oameni. Nevăzut de copii. Utopic marilor singuratici. Va învinge timpul și va rămâne dincolo de el o adiere la vreme de plecare.
Este târziu, un târziu ce cheamă nori și înalță ziduri de lumină în pereții inimii mele.
Am mers în casa copilăriei, am adunat crizanteme și am învelit copacii. Acolo am găsit o urmă din ferocitatea primului meu gând. Era moartea dar eu credeam că-s doar aducerile-aminte. La streașina casei păsări mici îndurau împreună frigul iernii, iepuri de lapte alergau prin grădini iar eu, copleșită de atâta frumos am început să zămislesc un foc. Am adus pietre din pereții casei și am unit locurile din care odată au crescut prunci. Au crescut ca să plece. M-au născut să rămân. Ca o singurătate ce cade din văzduh pe o pajiște albă și tristă, foarte tristă.
Este târziu și nimeni nu mai trece acum pe drumul acesta. Din când în când trimite Dumnezeu câte o sălbăticiune să ne amintească moartea, să ne învețe viața și să ne zguduie din rădăcini.
De-ar ști acum morții mei că-i aștept poate că iarna ar veni mai cu milă. Poate mi-ar da răgaz de-o bucurie, de-o mare iubire, de-o nesfârșită tristețe. Dar nu, morții mei nu știu despre mine, ei doar plutesc prin liniște și uneori îmi împânzesc visele. Atunci da, atunci vine în mine o mare iubire. Și pentru că nu ne aparține ceea ce iubim morții pleacă din vise când e somnul mai greu și ne lasă singuri, singuri, plini de sânge și pământ ca o viață uitată-n mărăcini.
Nu ne aparține ceea ce iubim precum nici noi nu aparținem trupurilor noastre."

Vindecare...

,,devreme ce m-am împăcat cu mine
nimic nu mă mai poate tulbura
vântul e vânt,
moartea e moarte
ziua
e doar o altă zi, nu altceva.
tăcerile sunt altfel de cuvinte
ce nu le-auzi
dar le-nţelegi deplin
în felu-ţi sibilin
calci pe morminte
cicatrizând o rană cu venin.
de-o vreme mă aud mai clar pe mine
şi glas dau sufletului mut
ascult...
dar toţi uităm,
şi veţi uita şi voi, ştiţi bine,
speranţe putrede ce scârţie-a tumult.
de ce uităm?
poate pentru că doar uitarea
e-acel venin a tot vindecător
ce mai învie zâmbetul- surparea
trecututului,
de paşi nimicitor..."
Mirela Campan

Lectii...

,,Oamenii te pot apropia sau depărta de tine însuți.
 Culmile pe care ne putem ridica sau hăurile în care ne putem afunda.
 Uneori lacrimile ajung în suflet și îl inundă. 
Necazurile ne fac mai puternici, ne ajută să supravieţuim altfel, la un alt nivel.
 Orice om are momente de tristețe, de regăsire, de cădere și ridicare. 
De gol sau plin, de lumină și întuneric, de lacrimi și zâmbete. 
Face parte din procesul de purificare, de catharsis.
 Nu am ști să prețuim bucuria dacă nu am trece prin durere și invers. 
Toate au rostul lor pedagogic. Bineînţeles că am astfel de momente, ca orice pământean.
 Important este ce fac cu acea stare. În astfel de momente mă întreb: Ce vrea Doamne să îmi spună aici?
 Ce am de învățat din această experiență? Ce am de iertat, de iubit? Ce simt eu acum? Cui dau asta?
 Stare de prezență continuă, aici, acum."
Hrisostom Filipescu

Stare....

,,Nu sunt supărat pentru că m-ai mințit.
Sunt supărat pentru că de acum nu te mai pot crede."
Fiedrich Nietzsche

Galbene căderile la umbra anotimpului

,,Galbene căderile la umbra anotimpului
despre iubire nu mai știu nimic de mai an,
vise nu mai am, iar
despre necunoașterea aproapelui
peste tot se vorbește.

Toamnă neodihnită în toate lumile,
același galben aruncat peste tot,
călătoare spre o lume înghețată
gândesc ce vreau și rămân pe unde colind,
nu mai arunc zâmbete fără țintă
cui n-are nevoie de ele,
neștiind când m-am vrut printre oameni
să-mi strunesc sufletul cum se cuvine,
refuz să mai merg la umărul
unei lumi imposibile. "

 Maria Mihaita
http://frumuseteapierdutaavietii.blogspot.ro/

Am plecat...m-am intors...si raman.

,,Oamenii pleacă adesea de lângă noi. Pleacă fizic sau emoțional. Se desprind uneori puțin câte puțin, alteori brutal, lăsându-ne sufletele dezgolite. Iar noi, privind cu jind în urma lor, suntem sfâșiați de durere, de dor, de neputință, de “ce-ar fi fost dacă”-uri, de orgolii peste care nu am putut sau nu am vrut să trecem, de speranțe, de “întoarce-te înapoi” și de “iartă-mă”. Și sufletul rămâne pustiu, singur, fără vlagă.
Oamenii pleacă.

… și oamenii rămân. Sufletul nostru se leagă pentru veșnicie de sufletul lor. Legături speciale. indestructibile. Pe multe dintre ele nu ni le putem explica, le acceptăm cu greu, le conștientizăm târziu, abia atunci când vrem să ne îndepărtăm. Și nu ne putem lipsi de ele pentru că oamenii ne devin drog. Îi alungăm și îi chemăm înapoi, plecăm și ne întoarcem din drum, îi căutăm în vise, în brațe, în inimă. Și devin una cu sufletul. Sunt motivul fiecărui zâmbet și batista fiecărei lacrimi. Sunt tot.
Oamenii rămân. "... Iustina Ţalea

Intelepciunea vietii

,, Există un timp pentru toate.

Un timp pentru fiecare din noi.
Un timp pentru fiecare om în parte.

Un timp pentru a cunoaşte decadenţa şi durerea,
Există un timp al disperării flămânde şi însetate de sânge,
Un timp al căutării şi al îndoielii existenţiale,
Un timp pentru a fi cumplit de singur,
Când descoperi necesitatea cuvântului " Noi "
Un timp pentru a fi împreună.
Există un timp în care cunoşti "animalul "
Pentru a avea timp să redescoperi „omul ”
Există un timp firesc şi mistic al iubirii,
Un timp în care ajungi să cunoşti şi să înţelegi în profunzime viaţa,
Fără să te mai întrebi " de ce "
Există un timp în care eu devin o parte din tine,
Iar tu devii o parte din mine, pentru Eternitate."
.Câmpeanu Magdalena Geta

Cantec de noapte...

,,...noapte-nflorita, cantec de luna,
unde-i dragul meu drag, ratacit?
glezna de stea, poveste nebuna,
pleoapa inchisa peste chipul iubit;
peste zi te blestem si de iad si de rai
ingropandu-te-n umbre pierdute,
dar cand noaptea coboara, in inima-mi stai
si-mi esti iad si-mi esti rai printre tunete surde.
... cat ma tem ca n-auzi ce nu pot sa iti spun,
ca nu stii in ce viscol ma-nchizi
cand se scurge nisipul asteptarii, nebun,
sub lumina de luceferi livizi!

...dar apari si frumos mor ninsori
dintr-un viscol ce-i fara sfarsit,
si-alergam cand te dor, cand ma dori,
de la minus la plus infinit..."
de Tarchila Nina

Atitudini...

http://danamarcu15.blogspot.ro/2010/02/atitudini.html

,,Uneori simt pacla lipicioasa a singuratatii precum negura vascoasa in noptile de iarna. Ma zbat sa ies si ma afund tot mai adanc.
Astazi am simtit-o din nou. E un sentiment pe care il am tot mai des in ultima vreme. Uneori o simpla amintire imi declanseaza tavalugul acesta ce striveste totul in calea lui. Alteori, o banala imaginatie. Insa de cele mai multe ori, o atitudine. Ma intriga atitudinile. Ele sunt de cele mai multe ori efectul unei superficialitati ce sfideaza morala si imaginatia. Dar ele exista. Iar noi, noi cei ce pretindem ca avem un dram de constiinta, de maturitate si compasiune, suntem nevoiti sa le acceptam. Ba mai mult decat atat, chiar sa ne prefacem ca suntem de acord cu ele. Pentru ca altfel am parea rupti de lumea asta materiala. Am parea doar niste inadpatati.
Eu cred cu tarie ca sunt o inadaptata. Inadaptata la morala acestei lumi plasmuita din nerecunostinta si rautate. Din superficialitate si sfidare. Sfidare a tot ce poate fi cald, frumos, corect, bun, drept, vertical, demn.
Atitudinile, cele la care fac eu referire, imi sunt deseori provocatoare de disperare. De sila, de dorinta de a pune capat. Capat la ce? La o iluzie. La iluzia ca sunt un om normal. Nu, cred ca EU am o problema. Pana la urma nu am de ales. Trebuie fie sa ma adaptez si sa fiu ca toti, fie sa ma autoexclud din competitie. Cand toti sunt confectionati dupa standarde pe care eu nu le pot intelege si accepta si doar eu mai cred in lucruri aproape inexistente, se pare totusi ca EU am o problema !
Intrebarea mea este daca lucrurile se petrec asa, sau sunt doar o plasmuire a mintii mele obsedata de singuratate?"

In lumea mea...eu sunt singura

,,Cred ca viata este o insiruire de clisee, de manifestari rafinate si subtile ale subconstientului nostru. Dealtfel cred ca suntem ceea ce gandim. Eu, spre exemplu, sunt mai mereu teama, sensibilitate si razvratire. Rareori sunt echilibru si pace. Incerc uneori sa ma definesc intr-un fel si nu sunt in stare. Nu o pot face pentru ca mereu sunt altceva. Nu am constantza necesara spre a putea ramane fie si doar pentru o zi la fel. Ma zbat mereu intre bine si rau, intre constient, cu tot ceea ce doreste el, si inconstient, cu perceptia lui reala si nedenaturata a evenimentelor. Mi-ar placea sa ma pot reconstrui. M-as face altfel. M-as face lipsita de sentimente. M-as face lipsita de nevoi. M-as face "saraca cu duhul". Caci asa cum se spune, ferice de cei saraci cu duhul... Cred ca intr-adevar trebuie sa fii foarte limitat si needucat incat sa treci prin viata fara sa fii afectat. Afectat de influenta ei. De atacurile ei inevitabile si constante. E bine sa nu ai suflet. Si constiinta. Atunci tot ce ar trebui sa te afecteze va curge pe langa tine precum o apa care iti spala doar trupul. Fara sa lase urme. Atunci cand in adancurile tale se naste un dram de constiinta si iti descoperi valoarea, apar problemele. Si intrebarile. Si pretentiile deopotriva. Ai vrea ca totul sa fie altfel in jurul tau. Pentru ca acum faci si TU parte din el. Pentru ca acum totul se raporteaza la tine. La ceea ce ai descoperit ca esti. Si cu certitudine, chiar ai valoare. O valoare pe care tu o simti pentru ca porneste dinauntrul tau. Valoare pe care altii nu o pot vedea din lipsa de interes sau pur si simplu din incapacitatea de a-ti percepe diferenta. De a te putea scoate din tipare. Pentru multi, tu nu esti altceva decat o alta imagine. Un "alt ceva" care umple spatiul dimprejur. Tu insa iti cunosti valoarea. Si pretinzi. Si te doare atunci cand nimeni nu sesizeaza diferenta. Diferenta ta. Eu traiesc sentimentele acestea de o lunga perioada de timp. Ma zbat intre a ma accepta asa cum sunt si cum nimeni nu are puterea sa ma vada, si puterea de a ignora ignoranta celor din jur. Am multe insatisfactii. Sau cel putin am avut. Acum incerc sa depasesc aceste mici inconveniente ale scurgerii timpului. Incerc sa-mi creez bucurii singura. Incerc sa ma iubesc pe mine, nu pentru ca as vrea, ci pentru ca nu mai am pe cine iubi. Pentru ca ma tem sa mai am acest sentiment. Nu aduce decat durere. M-am impacat cu mine, cu lumea mea, o lume in care deseori ma retrag si poposesc aievea unui calator obosit de drum. Mi-am construit o lume frumoasa. As muri sa trebuiasca sa renunt vreodata la ea. E singurul lucru care imi da puterea sa merg mai departe. Sa ma ridic mereu si sa invat sa merg din nou. In lumea mea intra doar cine vreau eu. In lumea mea nu exista oameni. Exista doar idei. Exista doar dialog. E ca o punte spre nicaieri si spre oriunde. Cand sunt ranita in lumea reala, cand cei de-acolo ma ostracizeaza, ma ignora sau ma alunga, fug in universul meu. Acolo mi-e bine. Acolo sunt protejata. Sunt protejata de umbra gandurilor mele bune. De optimism, de speranta si de iubire. E atat de mult soare acolo..."
http://danamarcu15.blogspot.ro/2010/01/diferenta.html

PE BUZA RASFRANTA A TIMPULUI

,,Am ramas suspendata undeva in timp. Acolo unde, candva, cineva intreba despre mine, cea nestiuta de nimeni. Despre mine cea care sunt uneori.
Eu nu sunt doar uneori. Eu sunt vesnic. Sunt un intreg neinteles si involburat. Acum insa, sunt dezechilibru. Ma simt ca o pasare pe sarma. As vrea sa intind aripile sa imi iau zborul. Dar imi dau seama brusc, ca ele erau doar o plasmuire a mintii mele. Mi le creasem odata, demult, atunci cand zborul meu era "spre inalturi". Am ratacit o vreme acolo. In inalturile sufletului bolnav de dorinta implinirii. Si i-am gustat betia inimaginabila. O vreme. Atat de putin incat nu am avut timp sa imi dau seama ca pana si aceasta nu era altceva decat tot o fantasma. De atunci am ramas agatata in timp, pe buza lui rasfranta, privind dezorientata in juru-mi. E atata intuneric incat ma sperie. Uneori, o boare firava, imi netezeste pleoapele, ma mangaie cu darnicie. Pentru o clipa. Doar atat cat sa imi doresc vesnicia. Agatata acolo, in timpuri pierdute printre ani, printre clisee si tabloide instantanee. Din care vad doar franturi. Unele ma dor, altele ma rasfata. Cateodata, ma chircesc sub povara lor. Pentru ca o simt. Alteori o intuiesc doar. Acum as vrea sa fug de mine, de infiorarea subtila a gandului, atunci cand privesc inauntrul meu. Cand pete mari din culorile intregului meu se impletesc cu imaginatia, cu trecutul, cu ceva ce am lasat aruncat la margine de viata. In timpuri ce stau prafuite si asteapta mana care sa le netezeasca destinul.
Simt cum ma doare aerul pe care il respir. Ma dor diminetile cand soarele rasare fara sa aiba, ca o amprenta, sarutul meu pe fata sa. Cand apusul e tern, lipsit de suflu. Pentru ca ii lipsesc EU. Eu, cea agatata mereu, in neguri pierdute..."http://danamarcu15.blogspot.ro/2009/10/pe-buza-rasfranta-timpului.html

Despre oameni și sentimente

Luminita Amarie
,,Despre oameni și sentimente, imensitatea acestui contrast nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri, în nicio carte, în niciun poem, de nicio știință.
Și totuși am simțit valul de sentimente trimise către mine de oameni, oameni care iubesc, oameni care tac, oameni care urăsc (neștiind că și ura este tot un fel de iubire).
Am simțit intensitatea și imensitatea acestor sentimente, care s-au cuibărit în inima mea ca un călător înfrigurat, însetat, înfometat, și pe toate acum le port în mine.
Am tăcut ca un copil care încă nu știe să vorbească atunci când e certat pe nedrept sau vrea doar să se mai joace înainte de a adormi, sau pur și simplu nu a început să-și asume păcatul strămoșesc, am roșit până în călcâie când am realizat că nu sunt "în rând cu lumea", am plâns în pumn ca o adolescentă îndrăgostită (eu însă de viață), pe toate le-am simțit, și culmea, toate dor cumva, și ce e și mai culmea e că toate se aseamănă.
Am mers pe drumuri care duceau spre împlinirea altora, am suferit, am iertat și cred că, fără să știu dacă da sau nu, am iubit deci am și urât.
Nu am răspuns decât tăcând, acum, că-mi există scrisorile, exiști tu, îți scriu doar pentru a nu mă mai simți atât de singură pe cât știu însă că sunt.
Singurătatea mea este una asumată, eu îmi iubesc existența, mă mir mereu de acest miracol de a fi, întrebându-mă totuși dacă sunt.
Credeam naiv că nimeni nu-mi va putea tulbura sihăstria, că nimeni nu va încerca să-mi pângărească viața de ascet, însă m-am înșelat.

Trăim între oameni, ne sfâșiem "ca între oameni".

Trist
Gol
Dureros
Mârșav
Mizer
Jalnic
Infam
Nedrept
Josnic
Hilar

Vreau însă să-mi consolidez cetatea, vreau în pereții inimii mele să răsară mereu aceiași muguri ai singurătății, vreau ca nopțile mele să rămână virgine, amurgul meu să rămână poezia mea de dragoste, blestemul meu să continue să înflorească, inima mea, sălbatică și plăpândă cum e, vreau să rămână în mine și în aer.
Iată cum mi se transformă scrisorile în jurnal, în spovedanie, în răbufnire, într-un fel de muzică sfâșietoare a sufletului.
Am scris și voi scrie mereu, dar cui, nu voi ști niciodată, vreau însă să cred că mie îmi scriu, știind în străfundurile ființei mele că doar așa îmi pot simți, atinge, trăi sufletul.

Atât, e simplu, nu mă caut decât pe mine.

Eu."
http://luminita-amarie.blogspot.ro/2013/03/scrisoare-alba-xviii.html

Poate...

Poate...

,,ma supara ceva foarte tare
si-nca nu mi-e clar ce si cum -
poate jocul de-a purta pe dos sufletul
ori atatea vorbe facute scrum;
poate naivitatea ochilor mei
cautand tembel radacina
celor mai otravitoare buruieni
prin care vreau sa se vada lumina...
oh...da... ma supara ceva foarte tare -
poate gandul ca sa tac la timp am uitat,
poate umbrele furisate in mine
care-au venit dar n-au mai plecat...
ma doare necredinta, neiubirea si zidul
pe care-l ridicam mereu intre noi,
sau poate apele pe care le facem sa curga
de la varsarea in mare spre-napoi;
nu prea mai stiu pana unde aluneca noaptea
sau de zorii-mi sangereaza-n orbite
doar ma doare ceva foarte tare -

poate clipele lumii indelung ciopartite..."

Tarchila Nina

Peste tot uitare...

,,sunt oare eu în mijlocul singurătății
sau singurătatea este centrul ființei mele

nu știu doamne și nu vreau să întreb pe nimeni
cine este creatura aceasta care îmi poartă numele fără frică
de undeva se aud cântece de dor
clopotul cheamă noaptea
tinerii se despart ca să învețe ritmul sângelui
peste tot despărțire
peste tot uitare

Iertați, iertați-vă și voi...

colbul crește
apa fierbe
noi privindu-ne abisul ne împotmolim în întuneric

nici o noapte nu vine fără moarte
această femeie frumoasă cu inima de pământ...
nimeni doamne nimeni nu este al mamei sale
cu toții am rămas pământului

au venit și au dat foc copilăriei
au tăiat din rădăcini bucuria
poartă pietre la gât ca să poată iubi
ca să poată muri

privesc mâinile
mângâi liniștea
ascult apa

scriu aici îmbrățișarea în care oamenii singuri pot adormi liniștiți"
Luminita Amarie

Fii liber!

,,Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. Viaţa nu are nicio valoare închisă între limite. Te desăvârşeşti mereu. În fiecare răsărit de soare se naşte ceva frumos. Călătoria aceasta nu are sfârşit."

Jonathan Livingstone în Pescăruşul

Sa-ti fii credincios tie insuti!

,,Lumina zorilor, cand rasare, indrazneste. Sa incerci, sa sfidezi, sa staruiesti, sa fii statornic, sa-ti fii
credincios tie insuti, sa te iei la tranta cu destinul, sa uimesti dezastrele cu sangele tau rece,
sa infrunti puterea nedreapta, sa insulti biruinta care s-a imbatat, sa nu-ti pierzi cumpatul si sa tii piept."

Victor Hugo ,,Mizerabilii''

Azi nu ma mai grabesc nicaieri.

,,Anii mi-au fost mereu pantecosi, cu zile umplute pana la refuz, cu oameni si fapte ce mereu se-mbulzeau sa prinda loc in fata. Amoruri adolescentine ori zvelte, trufase si mature mi-au sagetat din cand in cand orele si viata si m-au invatat sa spun rugaciuni.

Am nadusit totdeauna simtitor din singurul motiv ce m-a tinut mereu dreapta: de a nu ma lasa mai prejos. In (probabil superficiale) aspecte ale vietii, am exagerat in mod voit doar pentru ca regulile auto-impuse mi-o cereau. M-am vrut mereu constiincioasa, meticuloasa si exigenta doar pentru a ma aseza alaturi de cei pe care mintea ii asezase pe aurite piedestaluri. Umar la umar apoi, aveam sa descopar dedesubturi mai putin profunde si adevaruri mult mai dureroase. N-am judecat, am cautat doar alte zone unde sa-mi aflu rostul. Am fugit de chingile neputintei si m-am incapatanat sa ridic, piatra cu piatra altare de speranta si promisiuni catre mine.
     Timpul, mereu intreg si rotund, a ajuns azi iarasi in halta povestilor care misca inimi, a zapezii sclipind in razele de luna si-a luminii.
Sunt acasa si asta-mi da ragazul acum sa ma opresc putin. Sa accept ca in mine traisc deopotriva  suferinta si
bucuria, furia, gelozia, invidia, dar si placerea si incantarea. Ca si eu, am gustat din tot ce-i omenesc posibil... Ca de unele m-am scuturat si primenit, cu altele am invatat sa vietuiesc. Le dau uneori drumul pe strazi, dar am mereu grija sa le bag la timp la culcare.

Azi nu ma mai grabesc nicaieri. O vreme macar pun lacat la poarta."

 http://aventuracondeiului.blogspot.ro/2009/12/un-strop-de-magie.html

Stare

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans” ( O. Paler)

,,Am inchis - ermetic- cercul. Macar turnul e de fildes... si globul penitentei e stralucitor.
Pacat ca fata in fata cu mine, toate tot izolare si solitudine semnifica.
Chipul meu surazator pe mine nu ma poate minti."
 http://aventuracondeiului.blogspot.ro/2008/12/ceilalti-lupi-m-ar-sfasia-daca-ar-sti.html

Pe-un colt de stea..

,,E cald, e noapte, e liniste, e miros de incins, de uscat, de nervi intinsi. E toropeala lenesa a noptii de vara. Cu trupul imbratisand moliciunea zarilor, imprastii dorinte in vant...sa se-auda...sa fie culese...
Vreau mirosul de sarat in nari, tipatul sfasietor al pescarusilor si mainile lui mari, dar tandre scuturandu-mi blugii de nisip.
Vreau limonada rece din salasul careia sa muste pofticios o felie mare de portocala zambinda.
Vreau ape siroaie pe chip si tunet pe timp de ploaie.
Vreau sa ma fac ce am promis ca o sa fiu cand oi fi mare...musafir si calator. Sa-mi caut mereu si fara de sfarsit locul...si norocul.
Vreau sa ma fac mica, rasucind inele fermecate ca-n filmele copilariei, si sa ma asez domol in palma lui. Sa sufle iubire si sa nu-mi mai fie amar. Si dor.
Vreau sa construiesc pancarte mari pe care sa scriu constiincios "Se cauta printi. Se garanteaza pastrarea. Pe veci...si nu in castele de nisip!"
Vreau sa-mi impletesc un hamac si sa-l leg de marginile lumii...sa ma legan asa pana la adormirea mintii si-a sufletului.
Vreau sa cred ca nimeni n-a trecut intamplator pragul destinului meu. Nici eu pe-al lor.
Vreau sa nu-mi mai impiedic anii si pasii si norocul de deznadejdi si vise spulberate, la ceas de seara. Niciodata.
Vreau nu ORI ORI, ci SI SI.
Vreau urmele noastre prin praful stradutelor, sarutarile noastre trantite de asfalt si mirosul de noi.
Vreau sa adun tot haul de peste zi si sa-l inghesui in capsule. Sa-l iau seara cu apa multa, asa ca pe aspirina cand tamplele zvacnesc tavnos.
Vreau sa visez ca ma trezesc...la viata, la moarte, la ce e... si trezita sa visez ca dorm. O viata. O lume.
Vreau ca in alergare, sa nu ma mai lovesc de propriul trup.
Vreau sa pot sa-mi desprind intr-o zi genunchii din noroi.

M-am asezat pe-un colt de stea si-astept."

 http://aventuracondeiului.blogspot.ro/2009/07/pe-un-colt-de-stea.html

Acum...

,,Care sunt limitele ratiunii? Ale rabdarii? Ale dragostei? Cine stabileste ce inseamna moral, etic, de-ajuns?
Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa asteptam fara sa dorim macar o urma de confirmare? O zi? Un an? Toata viata? Cata vreme trebuie sa crosetam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul visat sa fii deja gata stors de la atata asteptare? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp se umple durerea…cu nimicuri? Dar regretul? Cand ai constiinta caderii? A esecului?"
http://aventuracondeiului.blogspot.ro/2009/11/vorbeste-cu-ea.html

Lacrimi...

,,Stăpâne, ia-mi lacrimile, vederea,
Ori dacă-ţi stă-n putinţă
Împăienjeneşte-mi ochii
Cu un giulgiu
Să nu mai văd
Nici flori, nici cer, nici zâmbete.....
Căci vezi – lumina lor mă doare
Şi-atunci – Milostivul într-o clipă
de îndurare
Îi dete lacrimile."
Lucian Blaga

Taceri...

„Se întâmpla uneori să cad în tăceri fără ieşire.

N-aveam puterea să le preîntâmpin şi odată înfiinţate n-aveam mijloc să le curm .
În asemenea clipe, orice salt jucăuş al cuvântului îmi devenea cu neputinţă.
Cuvântul nu mă mai servea... eu eram închinat tăcerii. 
Aşa sunt eu, un om cu oareşicari linişti înlăuntru .
 Dar liniştile trec, şi începe iarăşi cuvântul, şi după cuvânt vin din nou liniştile..."
Lucian Blaga

Daca...

,,... as putea pleca si nu m-as mai intoarce niciodata.
ma gandesc doar ca ti-ar ramane usa sufletului descuiata,
ar bate vantul peste muchiile indelung netezite de mine
si-ar navali prea usor furtunile, jivine batrane...
as putea pleca fara sa mai privesc vreodata-napoi
daca nu m-as teme ca murim un pic amandoi,
daca n-as sti ca in urma mea, singuratatea-ti amara
o sa-si scoata la lumina toti spinii si-o sa te doara.
mai avem in bagaje cateva fire de iarba si-un gand,
un zambet, un ciob de inima, o aripa si cate-un cuvant,
mai avem cateva respirari si ceva ne-nsemnat:
o tandrete sau poate-o iubire care din noi n-a plecat,
o scrisoare inca nescrisa ascunsa intr-un ungher
si zborul...ah...zborul nostru de-o clipa pana la cer...
in urma le-as putea lasa pe toate de vrei
numai elibereaza-mi ochii mei din ai tai,
da-mi inima mea si primeste-o pe-a ta inapoi
strange lumea, rasuceste-o si imparte-o la doi
partea mea, partea ta si-ntre ele nimic
doar un urlet de fiara ranita cumplit.
si apoi, fara mine, fosnetul stelelor se va descompune
intr-o dunga subtire de praf din margini de lume.
daca-as putea sa ma dezbrac de tine-ntr-o zi
 duminicile mele cu ciresi infloriti n-ar mai veni.
as putea pleca si nu m-as mai intoarce nicicand
daca nu mi-ai fi desenat umbra peste-ntregul pamant,
daca nu mi-as fi desenat zilele toate cu tine

...daca-am putea respira separat macar pana maine..."
de Tarchila Nina

DOR...

"v-a fost vreodată dor de ce n-a fost?
de ce putea să aibă chiar un rost
dar n-a avut şi azi e prea târziu
să-mi amintesc, să pot
să vreau
să ştiu?"
(kosta vianu)

întruchipând tristeţea...

,,azi
de pe mine
se preling tristeţi
rosteşte trupul meu ieremiade
şi sângerez
de vin în jur ereţi
cu clonţuri ascuţite
dure spade

chiar de m-ar sfâşia
de tot
de tot
lăsând doar oase lucii pentru hiene
tot ar rămâne
din tristeţe-un ciot
să se multiplice
şi-apoi
perene

să dea mlădiţe
să mă reînvie
să fiu acelaşi cântec plâns
din nou
întruchipând tristeţea pe vecie
cu fiecare
dureros
ecou"
de Mariana Ghicioi

Mi-e dor de oameni...

„Oamenii vin şi pleacă în viaţa noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport.
Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii îşi pierd bagajele, alţii şi le uită.
 Rătăciţi într-o poveste, într-o lecţie
. Mă încearcă un sentiment când urcă şi coboară oameni din trenul vieţii.
Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână.
Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni.
Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu.
Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.

Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.
Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum.
Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul.
Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt.
 Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns…
Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări.
Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece.
Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor.
Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc.
E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu…”

http://hrisostomfilipescu.wordpress.com/2014/0...
 

Poate ...

,,… poate că e de vină visul cu ochi de o adâncime nespusă care îi adăposteşte fiinţa fragilei îndrăgostite, poate că e de vină ceea ce ascultă şi îi pare de neînţeles,
 poate că vina e a ei  pentru că nu uită să îşi amintească de toate lucrurile
 care sunt ca nişte zale ale unui lanţ cu semnificaţii
şi că tot ce e evident uneori nu’i altceva decât părelnic,
 iar asta câteodată îşi dorea să uite cu voluptate,
doar că unele amintiri aveau fluxuri şi refluxuri ciudate ale unor sunete ude pe care le urma,
dar nemaiîncăpătoare în ele, iar unora încerca să le pună capcane pe întregile lor întinderi ca să le prindă timpul în ele fără dezlegări iluzorii,
 cu toate simţurile încordate la pândă, aşteptând, restul fiind speranţă…"

 http://perfectiune.wordpress.com/2014/03/

Dragostea este autocunoaştere.

,,...Poate că e de vină primăvara  în părul ei, din creştet până pe umeri fierbinţi,
poate unele resturi de iarnă ascunse în buzunarele argintii ale rochiei tremurătoare de iarbă,
acolo unde îşi păstrează nişte amintiri,
poate vina o poartă celelalte anotimpuri ale insulei ei deasupra nemărginirii,
atât de asemănătoare altor insule prin singurătate,
insulă unde îşi ascunsese în tăceri întrebătoare neliniştitoarele dorinţe de pe care mâna se ridica greu…"
 http://perfectiune.wordpress.com/2014/03/

,,Unele fiinţe sunt sortite să joace în dragoste rolul al doilea,
adică rolul devotamentului şi al abnegaţiei,
rol care totdeauna este jucat numai de sufletele mari."

citat din Balzac

,,Pretutindeni omul a căutat poezia infinitului,
 înfricoşătoarea solemnitate a tăcerii;
pretutindeni a vrut să se aşeze cât mai aproape de Dumnezeu;
 l-a căutat pe culmi, în adâncul genunilor, la ţărmul mărilor,
şi pretutindeni l-a găsit."

Balzac în Istoria celor treisprezece,

Încă mă dori ...

,,Vin noaptea şi te-acopăr cu lumină.
Nu ai habar cum mă strecor în vis,
Cum te mângâi pe aripi şi-n surdină
Îţi leagăn pruncii zborului promis.

Strâng umbrele de pe tapetul lumii
În care-ai să păşeşti în zori de zi,
Şterg de rugină şi de-arsura brumii
Poteci de gând ce curg spre miazăzi

Şi îşi răsfiră setea de-nnoire
Pe-un câmp minat cu flori de aşteptări.
Vin numai noaptea să te văd, iubire!
Nu-ţi tulbur somnul. Vin fiindcă mă dori…"
Aura Popa

Te iubesc!

,,Si te iubesc! Am tipat in vazduh dar tipatul s-a izbit de-un nor si s-a intors cu chipul zdrobit.
Am tipat intre munti si am sperat ca ecoul sa il duca pana la tine, dar el se intorcea inzecit, tulburand apele si izgonind animalele salbatice.
Si te iubesc! Am strigat din nou si noua cai salbatici l-au luat in dinti si au pornit in galop nebun, nu spre rasarit ci spre apus.
Zadarnic am strigat sa se intoarca! Iubirea mea s-a dus si noua cai salbatici o poarta inspumati si fara vlaga pe un drum necunoscut.
Te iubesc!"
Naivul

Stare...

Stare...
de Florina Cojocaru din vol. Poveste de suflet

,,Liniştea va veni peste mine
Şi va cuprinde imensitatea albastrului
Spălând precum apa pietrele
Gândurile întunecate
Şi alungându-mi temerile
În nori de cădere.
De verde pădurea îmi va îmbrăca trăirile
Şi ceruri sfârtecate
De durerea veacurilor
Vor sfârşi de indigo, înspre noapte.
Muzica va veni peste mine
Ca vântul ce-şi leagănă dorurile
În dumnezeiască zi
Şi am să termin precum alţii
Cartea gândurilor
Lăsând ochii să cuprindă ... necuprinsul.
Doar am să tac
Pentru că nu aş mai avea cum să vorbesc,
Nu aş mai avea ce să spun cerurilor de indigo
În nopţi cu îngeri de catifea,
Nu aş mai avea ce să spun pădurii de verde
În apusuri de cărămidă,
Doar am să mă împac cu mine
În ploile târzii
Ce spăla-vor pământul de lacrimi."

Călător printre stele...

Călător printre stele...
de Carmen Pricop

,,Cărarea către stele e doar un obicei...
E-aşa uşor s-o pierzi: orbire de scântei
din foc de artificii care se-aprind aproape,
de care se prind iute dorinţele mioape,
mult mai uşor decât s-ar arunca spre stele
în depărtări, de ni se pierde lumina de la ele
pe drum, printre ispite şi printre iele dulci.

Şi-atunci, privind spre stele, mai bine-i să te culci
şi să alungi în somnul viselor ce-ai năzuit cu jind.
Când te trezeşti pierdută-i cărarea şi tu, cel risipind,
iar focul de scântei ce te-a orbit o clipă
şi-a prefăcut în scrum tot zborul din aripă
e stins demult din lume, şi-i stins şi-n amintire.
Aproape că nu ştii de ce, şi când, şi cum ţi-a ars întreaga fire.

Dar nu-i nimic, fiindcă acum, că te-ai trezit
şi-ai scuturat şi praful, şi ce te-a istovit,
un mugur de aripă oricând îţi stă să crească.
Aşa e totdeauna în ordinea firească...
Dar pân' s-ajungi la zbor, opinca de oţel,
toiagul greu şi trainic şi strâns în pumn şi el
te-or duce printre stele, încă un călător
ce nu se lasă nopţii, pe drumul cel uşor.

Chiar dacă ţi se pare că drumul ţi-e în jos,
că talpa de oţel în carnea tălpii-a ros,
că zborul ţi-e cădere, că arzi până la os,
din flacăra-ţi firavă, clipind anevoios,
o dâră de lumină se naşte tumultuos
şi colţul tău de cer răsare mai frumos."

Te laşi pe mâini străine...

Te laşi pe mâini străine...
de Carmen Pricop

,,Te laşi pe mâini străine, te laşi şi nu te temi
de dorul lor cel aprig atunci când nu le chemi.
Mâinile te cuprind, te mângâie, te dor,
îţi fură de pe buze un zâmbet, şi un nor
îl risipesc pe frunte, şi îţi răsar în ochi
noi constelaţii şi-ţi descântă de deochi.

Te laşi pe mâini străine şi ele îţi zdrobesc
liniştea, visul, zborul şi pasul pământesc,
te leagă de aripi cu pietrele de moară.
Numai vederea lor începe să te doară.

Te laşi pe mâini străine ca lutul pus pe roată.
Olarul îl frământă şi-i schimbă forma toată
în ce îi place lui şi-i trebuie ori nu.
Apoi vinde la piaţă ce-ai spus sau ai fost tu.

Sunt mâini care le pot pe amândouă.
Cheamă întâi, pe urmă prind şi scurg de rouă
un zbor şi-apoi te lasă în cădere grea şi de aşa de sus
că nu te mai opreşti decât la pol opus.
Atunci îţi spui că ai avut noroc,
puteai să te opreşti pe la mijloc
şi să rămâi înfipt într-o durere, în pământ.
Aşa, te prinzi din nou mai trainic de-un cuvânt
sau de o piatră care, spre mirarea ta,
din locul ei se duce, rostogolire grea
cu huiet şi cu scrâşnet de nisipuri,
nisipuri mişcătoare cu diferite chipuri...

Te-ai mai lăsa o dată pe nişte mâini străine,
dar ţi-au rămas din timp secunde prea puţine
ca să le pierzi uşor şi-atunci te faci că eşti
aşa cum vor să fii şi nu te risipeşti.
Te înfiripi din lut ca pasăre în zbor
şi, poate, câteodată înveţi să fii ulcior
în care numai apa cea rece de izvor
are umbrit culcuş şi vindecă de dor."
(2013)