marți, 20 iunie 2017

Punct

,,Oamenii te judecă în funcţie de propriile lor filtre şi percepţii asupra realităţii. 

Îţi vorbesc despre "cum eşti tu" însă ei nu te văd pe tine, ci propriile lor preconcepţii, amintiri, judecăţi de valoare.
 De asemenea, feedback-urile pe care le primeşti de la cei din jur, pozitive sau negative, sunt de multe ori date de măsura şi de felul în care tu corespunzi nevoilor, aşteptărilor, dorinţelor, viziunii şi egoismului lor. 
Dacă le satisfaci nevoile eşti un om de valoare, dacă nu... nu.
 Dacă corespunzi viziunii lor eşti un om ok, dacă nu... nu. 
Ştiind toate acestea, cum de încă accepţi să îţi stabileşti propria valoare în funcţie de ce spun alţii?
 Încrederea ta în tine este dată de ceea ce ştii să faci şi faci. 
Respectul de sine este rezultatul grijii pe care ţi-o porţi.
 Iubirea de sine este data de felul în care ştii să te preţuieşti şi să îţi trăieşti viaţa, onorându-te pe tine prin tot ceea ce eşti şi faci. - - - 
Singurul om de pe lumea asta care este în măsură să îţi stabilească valoarea eşti tu însuţi.
 Nu mai permite ca vocile altora să determine cine eşti şi cât valorezi.'' --- - Omul , mintea si sufletul -

miercuri, 14 iunie 2017

Ruga...

Ajuta-ma,Doamne...sa-mi vindec ranile...si neputintele...
Si vindeca-ma pe mine de mine...pe mine de altii...
Opreste lupta...
Ajuta-ma sa-mi fiu eu mie insumi indeajuns...
sa ma iubesc pe mine...
Sa nu mai las pe nimeni sa ma loveasca.
Ajuta-ma si-arata-mi calea,oricat de grea.
Nu ma lasa sa cad acum.

Ajuta-ma...

,,Doamne,
Ajuta-ma cât mai pot
S-o duc.
Pune ordine-n mine
Împaca-ma cu lumea
si cu minunea vietii.
Scoate-mi din cap
Ideea fixa
Care m-a tintuit.
Fa din subconstientul meu
Un torent de speranta. "
Marin Sorescu - O rugaciune a inimii

marți, 13 iunie 2017

iubirea m-a închis pe dinafară....


,,m-am rătăcit…
demult şi prea departe
în gânduri şi tăceri întortocheate
iubirea m-a închis pe dinafară
în lipsa ta e noaptea mea polară
voi rezista,
întreb ca pentru mine,
în bezna unui timp fără iubire?
nu mai incerc să-mi fac bârlog din vise
ştiu că şi-n vis am uşile închise.
mai bine dorm...
adorm o veşnicie
din ce-ar fi fost şi nu a fost să fie."
http://mirela-campan.blogspot.ro/2017/

sâmbătă, 10 iunie 2017

Dorul meu este un dor alb...

,,...Sunt obosită…
El îi zâmbi și-i cuprinse obrajii în palmele sale…
Odihnește-te în palma mea… lipește-ți obrazul de palma mea și închide ochii ascultând cântecul inimii mele ca un sonet pentru vioară în ceas de seară când cerul își roagă divinitatea pentru o lacrimă de ploaie.
Crezi că o să plouă?
Ar fi frumos, spuse el. Dar tu vei asculta ploaia și odată cu cernerea norilor se va destrăma și osteneala ta… Zilele sunt grele, grele de noi înșine, de faptele noastre, dar nopțile sunt , pot fi nespus de frumoase. nu ușoare, frumoase doar. De noi înșine, de respirația iubirii noastre.
Ea zâmbi , închise ochii și-și lipi obrajii în palmele lui, cuibărindu-se în inima lui , astfel încât nici un gând, nicio șoaptă, nici un zgomot sau aducere aminte să nu-i mai tulbure clipa, liniștea, pacea …
În felul ei, era fericită. De ce n-ar fi fost? Asculta cum ploaia cădea lin peste pământul însetat de rouă… Iubea…"
Traian Calistru

Strigatul cocorului...

nu-i așa?
,,nu-i așa?
nu-i așa că dacă m-ai iubi ai țipa cu țipăt de cocor albastru,
împrăștiind negura sorții și înserările sângerânde ale vremii,
astfel încât, stoluri de corbi să se împrăștie ca niște demoni eliberând pământul...
pântecul pământului se va rumeni ca o pâine în cuptorul iubirii
pentru ca tu să te poți dărui ca o chemare a primăverii
revărsând cerul din ființa mea în ființa ta și din ființa ta în lumea mea și a ta
ca o descătușare a luminii din carnea mea, din carnea ta
ca un descântec al nopții, al vremii, al sorții, al tăcerii din care să se nască
măcar pentru o clipă, înțelepciunea, rostul...
nu-i așa?
nu-i așa că dacă m-ai iubi ai țipa cu țipăt de cocor albastru
pentru a zămisli din zvâcnirea inimii tale, cerul?"
Traian Calistru

egreta aceea avea un țipăt...

,,egreta aceea avea un țipăt...țipăt colorat de zorii zilei într-un albastru limpede,
prin nerostirea căruia vroia să-și mistuie dorul sau suspinul, pulverizându-și zborul în mii de sunete ca -ntr-o alcătuire simfonică ,
murindu-și sieși în chip fericit și patetic pentru a deveni cântec, amplitudine, clipă...

își întinse aripile... atingând cerul;
închise ochii
apoi...
simți aripile albatrosului învăluind-o într-o fină îmbrățișare
așa, egreta aceea se mistuise în zborul unui albatros nemurind, ci trăind între aripile aceluia, înveșmântată în cântecul aceluia
preț de o clipă cât o viață
preț de un cântec cât o nerostire duioasă..."
Traian Calistru

marți, 6 iunie 2017

Dureri care nu pot fi intelese...




,,Exista in sufletul omului, lucruri care nu se spun, care nu pot fi descrise, care fie ca dor, fie ca nu dor nu pot fi explicate sau intelese.
Sunt sentimente si trairi, abisuri, urcusuri si coborasuri pe care doar cu ochii sufletului le simti, le vezi, le intelegi. Exista dureri care n-au leac si, chiar daca s-ar gasi vreun remediu pt ele, ele nu se vad, nu se cunosc, nu se simt. Poate doar cel care poarta cu sine aceste lucruri, aceste sentimente si aceste dureri sa poata cunoaste ceea ce este in sufletul sau, ceea ce se petrece in intimitatea sa profunda, nealterata de cuvinte si ganduri care rapesc din esenta trairilor sale. Alcatuirea sufleteasca a omului este unica. Oamenii , desi sunt din acelasi aluat facuti, au structuri sufletesti diferite; unii vad si inteleg profunzimea lucrurilor, altii simt foarte intens toate si tot ce se petrece in jurul lor sau in launtrul lor, altii nu vad nimic si doar traiesc.
Cel mai usor este sa iei viata asa cum este s-o traiesti cu urcusurile si coborasurile ei, cu agasarile ei, cu bucuriile si ceea ce poate sa-ti mai ofere, fara a te implica emotional, fara a fi afectat prea tare si , mai ales, sa incerci sa ai o existenta senina, luminoasa care sa echilibreze lipsa unei sensibilitati mai profunde sau capacitatea de abstractizare a lucrurilor si a vietii. Adica sa traiesti fara sa te legi la cap chiar daca nu te doare.
Insa omul, constient sau nu, nu se incadreaza intr-un tipar placut si preferat de el, ci se naste cu o structura sufleteasca care-l provoaca sa-si asume povara unor trairi interioare coplesitoare. Omul poate cultiva aceste insusiri sau poate fugi de ele, fara a avea insa certitudinea ca va scapa de ele, riscand ca , la un moment dat sa-l loveasca, sa-l copleseasca, iar el sa nu fie pregatit sa faca fata acestor trairi.
Omul trebuie sa-si inteleaga structura sufleteasca si sa aleaga din ea ceea ce este bun, sa se intareasca spiritual ca s-o poata purta si onora cu toate ale ei.
Cum sa explici sau ce sa spui despre lacrimile care nu se vad, care nu curg, dar care poarta cu sine oceane de suferinti, care alina rani sau, dimpotriva le adancesc? Cum poti sa explici sentimentele interioare ale fiintei umane , sentimente care rar au o interventie directa, imediata exterioara? Doar sunt iubiri neimpartasite, nemarturisite, neintelese, tainice, adesea neimplinite care dor, care provoaca suferinte. Asa cum sunt cuvinte nerostite, pastrate in inima omului, pana cand, vor erupe ca un vulcan, surprizand, ranind sau tamaduind, implinind sau provocand prabusiri oamenilor din jur si, chiar celui caruia le apartin.
Linistea dinaintea furtunii se aseamana cu structura sufleteasca a omului ce pastreaza in sine o multime de trairi, de sentimente, de bucurii si, mai ales dezamagiri, a omului care vrea parca sa introduca in sinea sa lumea intreaga. Dar cine il intelege pe un astfel de om?
Doar un astfel de om poate sa simta in sufletul sau dureri si sentimente pe care altii nu le simt, nici nu le au, sa aiba impresii, gusturi si viziuni pe care, logic vorbind, nu crezi ca le-ar putea avea vreun om.
Din moartea unei fiinte vii poti sa faci o tragedie exterioara, limitata in timp si ca profunzime, sau poti s-o introduci in inima ta, pastrandu-I esenta mult timp, daca nu mereu. Sunt oameni care nici ei insisi , nu-si pot explica bucuria sau macar atractia, tentatia pe care suferinta le-o daruieste, sau faptul ca aleg sa soarba dintr-o cupa nu nectarul, nu dulceata, ci matraguna, pelinul, amarul. Sunt suflete care si in bucurie, si in sarbatoare tot triste sunt si tot in suferinta.
Dar aceste suflete sunt deosebite, pt ca sunt fragile, sunt vulnerabile tot in aceeasi masura in care sunt puternice si capabile sa poarte povara unor sentimente si impresii prea puternice , prea vii, prea profunde, nespus de coplesitoare. Sunt suflete care poarta oceane intregi si munti intregi, pentru care suferinta capata un sens in aprope toate lucrurile. De ce? Pentru ce? In ce folos? Nu poti explica cu logica noastra.
Poate sunt excesive sentimente, trairi si dureri, dar sunt. Omului ii pasa si daca ii pasa, inseamna ca pt el viata se hraneste cu acestea, asa cum plantele au nevoie de lumina soarelui.
Sunt dureri provocate de neputinta, sunt dureri provocate de plansul unui copil, sunt dureri provocate de minciuna, de pacat, de lasitate, de iubirile tradate, de oameni, de vreme, dureri obisnuite si neobisnuite. Sunt dureri si lucruri care se supradimensioneaza in sufletul omului , acesta preluand esenta, pastrand-o , ingrijind-o, sorbind-o , aprofundand-o cu nesatul omului lacom, cu curiozitatea copilului care a descoperit o noua jucarie, dar sunt dureros de adevarate si serioase. De ce are omul o asemenea structura sufleteasca? Cine stie? Si cui foloseste sa inteleaga? Caci fiecare om isi are modul sau de a fi , de a iubi, de a crede, de a se exprima, de a visa, de a darui. Poate ca sufletele acestea se nasc din neputinta lumii de a pastra iubirea nealterata, neintinata, poate ca sufletele acestea se nasc intr-o lume degradata care nu mai este in stare sa primeasca dragostea lor, poate ca iubirea si sentimentele acestor suflete nu pot fi impartasite in acest univers si, mai ales, incorsetate in trupuri care mor. Poate ca sufletele acestea au aspiratii prea mari, iar viata si lumea le frang aripile, iar trairile si existenta lor se consuma inlantru, in singuratate poate, in taina . Poate…  Cu siguranta insa ca nu suntem datori sa dam raspuns la toate intrebarile, dilemele, nedumeririle sau, mirarile noastre. Chiar daca aceste raspunsuri exista, trebuie cu discretie sa nu dezgolim suflete care dor, care se hranesc cu durerea, care isi asuma suferinta, care au o intimitatea ce se vrea nedescoperita, neintinata sau pervertita.
Sunt lucruri care nu se spun, asa cum sunt lucruri care n-ar trebuie sa se vada sau sa fie vazute sau auzite. Sunt momente in viata in care ar trebui sa fii orb, surd sau mut. Tacerea e un cuvant nespus de puternic si de profund, e semnul nostru de respect al tainei, intimitatii si suferintei celui de langa noi, sufletului neinteles, in sensul lipsei explicatiei sentimentelor sale.
Sunt dureri care n-ar trebui sa fie dureri, ci bucurii sunt suferinte care ar trebui ocolite, sunt stari sufletesti care n-ar trebui sa se nasca. Asa credem noi, dar… Asa cum Dumnezeu este in toate si in tot, desi nu-L vedem cu ochii acestia ai trupului, asa si sufletele noastre, cu sentimentele noastre sunt, cu scopul lor, cu randuiala lor, buna sau rea. Dar cine stie ce este bun si ce este rau in sufletul omului? Cine poate judeca durerea, suferinta, apetenta pentru durere sau pentru suferinta, sau pt tristete? Poti judeca pe un om de ce poarta o cruce mai usoara sau mai grea? Poti clinti un fir de par din capul tau sau al altuia fara voia lui Dumnezeu?

De aceea  sa ne gandim si sa invatam ca sunt dureri care nu trebuie sa fie intelese, suferinte pe care nu le poti cunoaste si nici imagina. Sunt dureri care nu pot fi impartasite, asa cum sunt fericiri si bucurii pe care numai in suferinta cea mai curata si profunda le poti avea."

Traian Calistru

joi, 1 iunie 2017

O iubeam...era fericita...

Însemnări...
,,Mă chemai… întotdeauna prin tăcerea ta, iar eu fără să mă împotrivesc , veneam, mă întorceam la tine, mai fericit, mai luminos ca altădată…
Mă cuprindeai cu brațele tale gingașe și mă legai de trupul tău prin care simțeam viața curgând ca o lavă, ca o rostire caldă… sufletul săltând de bucurie, de emoție… Felul în care mă primeai și mă îmbrățișai mă tulbura… Nu puteam înțelege sau crede că eu, un om între oameni, simplu, stingher, de nebăgat în seamă puteam stârni o asemenea bucurie și, mai ales iubire în ființa ta, în inima ta… În sufletul tău mă pierdeam, mă abandonam. Doar astfel înțelegeam expresia, sensul ei de a-ți pierde capul. Dar așa de minunat este să-ți pierzi capul și deși nu închizi ochii sau îi închizi pentru că amețești din iubire, pe retina ta se perindă imaginea bucuriei, a parfumului iubirii, a cântecului, cuvintelor. Toate vii, toate personificate, iar tu, om, ești copleșit , neputincios… Tu, om, preschimbat într-o impresie frumoasă, simplă, firească…
De ce mă chemai? Pentru că în prezența mea înfloreai , așa cum eu în prezența ta îmi simțeam sufletul cântând… poate, fără să-mi dau seama , te seduceam, te îmbătam… eram doar un rătăcitor printre vise și iluzii care culegea impresii din care împletea cunună de dor, de lumină, de dragoste frumoasă, simplă… Îți împleteam cunună de flori albe și roșii, flori de câmp pe care le culegeam în timp ce tu dansai, cântai, râdeai… Ce frumos dansai… despletindu-te pe pânza de lumină a unei zile de vară ca o impresie albă în cămașă, cu părul liber, despletit, cu picioarele goale… Mă încântai și mă inspirai…
Mi-ai spus că doar cu mine puteai să te dăruiești astfel, bucuriei, iubirii împlinite…
Când oboseai ,te întorceai la mine și, văzându-mă mirat, tăcut, plângeai… dar, nu, nu era tristețe pe chipul meu, ci tulburare… apoi, izbucneai într-un râs cristalin și mă trăgeai după tine să alergăm…
De ce mă chemai..? Mă chemai când dorul se prelingea pe fereastră în clipele în care sadul dragostei mele se înălța în sufletul tău, în adâncul tău ca un rod bogat…
Zvâcneam prin tine și în tine… tu erai sânge cald, eu puls, imbold de zbor, de neliniștită evadare înspre un cer absolut…
Eram licoarea ce-ți picuram pe buze îmbătându-te; erai magia ce mi se strecura în adâncul inimii înlănțuindu-mă…
Mi-era foame să te descopăr desenându-te pe un colț de cer… să-ți colorez părul, să-ți ating sufletul..
Mi-era foame de tine, iar tu în chip de neînțeles știai când și cum să mă chemi, chemarea ta era chemarea dimineții…
De ce mă chemi mereu? te-am întrebat..
Pentru că tu știi să-mi pictezi cel mai frumos conturul meu… contur de femeie simplă cu aripi de flori de câmp…
Și suflet de cântec adăugai eu…
Pictează-mă, mă îndemnă ea. Pictează-mă mereu, așa cum știi tu. Iar eu voi fi inspirația ta fericită îmi spuse ea surâzând…
În timp ce ea vorbea, eu ascultam… ascultam cântecul sufletului ei , vibrația verbului rostirii ei, îi întrezăream dansul, mersul, mișcările corpului, legănate… spice de grâu mângâiate de adiere de vânt, îi urmăream buzele mișcându-se pentru a da viață sunetelor line, limpezi ale cuvintelor, ochii minunându-se, sprâncenele arcuindu-se și încruntându-se, umerii înălțându-se pentru a descrie curcubeul aripilor înălțate spre cer în dans, în împletirea unei rugi calme și cuminți… În acest timp, ascultând, prin tăcerea mea o pictam, iar ea știa, simțea, credea…
O iubeam… era fericită…"
Traian Calistru