ATAT...am obosit

,,Graieste lui Dumnezeu multe,si oamenilor putine..."

PUNCT

Introspecție

,,te privesc, suflete răsărit din miezul focului,
din miezul luminii stinghere a unei candele aprinse
în tihna unei zile de primăvară

tu taci... eu te privesc, gândindu-mă la ceea ce a fost , dar și la ceea ce va fi: 
câte sfâșieri va îndura cel ce sălășluiește în trupul necuvintelor, câte fâșii se vor rupe din tine pentru a pregăti calea pașilor tăi spre cerul ispășirii
vei nerosti metaforele cuvintelor pe care le păstrezi vii iubindu-le,
însingurat pe cărarea vieții
ponosit, neînțeles, frământat de grija iubirii ce nu mai prinde aripi pentru a ajunge în înaltul inimilor oameni
te clatini acum, împovărat de beția liniștii și trecerii care cern seninele gânduri și impresii, transformându-le în suspine,
iar durerea necuprinderii infinitului, viselor, adevărului în palma ta sădește în tine genuni de care nu mai vrei să știi
și totuși, din tine răsărit-au și înflori-vor florile de cireș și caișii, macii și irișii
crescând din minunea lor rădăcina iubirii .
grele gânduri te vor înveștmânta ferindu-te de umbre și zgomot, de resemnare și apostazie
dar pacea ta o vei căuta în lumina învierii iubirii din lumea pe care ai plămădit-o, pictat-o, definit-o
și care în chip nefiresc s-a risipit în depărtare și neliniște
sau poate tu te-ai risipit în vise și peregrinări printre stelele nordului?
ce frumos arde focul speranței! iubirea și bucuria ta, nădejdea ta...
te privesc ,suflete, cum te frângi și te prăbușești, zbătându-te să te agăți de o margine de cer
și totuși , când și când, ai tăria de a culege din roua dimineții psalmii ierbii și a florilor de câmp bucurându-te ca un copil
și să te contopești cu cântecul păsărilor și foșnetul mestecenilor,
iar din picăturile de har să pictezi icoana Cuvântului, cuvintelor, luminii...
vor trece clipele, în stoluri de rândunele sau cu pași mărunți de pelerin rătăcitor prin deșertul vieții
și tu vei străbate lumi și zări neștiute, inspirându-le, transfigurându-le, însuflețindu-le
și vei bate la uși, poposind în dorul și căldura altor suflete
până când vei aduna toată pacea și lumina lumii în visele și porii ființei tale
ca privind către cer să zâmbești, topindu-te în amiaza unei zile de vară...
și nu va mai fi război în sinea ta și nici întuneric..."

Traian Calistru

Marile adevaruri te insingureaza...
Dupa adevar,nu mai exista nimic...doar golul,abisul.
Sau zborul...de unul singur...
Nu exista adevar fara durere...
Nu mai poti fi acelasi cu oamenii din jurul tau.
Intre tine si ei e prapastia...e nimicul.
Esti singur!

Zbor...

,,sub pleoapele grele de neodihnă, am închis taina rugului nopților mele
ascultam cum ardea focul îngânând un cântec tocmit din lacrimi rebele
și atâta dor, și atâta frângere, și atâta tristețe amară
se prelingeau topite pentru ca din jertfa lor, din căldura lor, să se nască, pentru o clipă, o înfrigurare dulce, senină, frumoasă...
ca o impresie , ca o întrezărire a unei zbateri de aripi lungi, nesfârșite, albastre.....

sub pleoapele mele strâns-am fuioarele nopții...."

Traian Calistru

Mi se facuse dor...

,,Mi se făcuse dor... dorul acela firav, alb mai întâi, care prinse puteri și culoare crescând pe locul în care odinioară se formase o inimă pentru a pulsa în întreaga-mi ființă; dorul acela care înlocuise inima-mi ; inima-mi odihnindu-se în palmele tale, în visele tale, poate în lacrimile tale de rouă în care se oglindeau razele soarelui în zorii zilei; mi se făcuse dor în ceas de vecernie când sufletele se înveșmântează în suspine pentru a -și pleca genunchii reculegându-se pe drumul atât de frumos, de miraculos și revelator al iubirii, al crucii, al dăruirii de sine care ne poartă pașii pe un tărâm de lumină și de albastru, poate acasă, poate mai mult ca acasă precum nu am mai fost și nici n-am știut că putem sau vom fi; nu singuri, nu triști, nu învinși, ci împreună, sporind în noi muguri de speranță, explodând în noi , ca o primăvară, muguri de iubire..."

Traian Calistru

As fi vrut sa te imbratisez...

,,Aș fi vrut să te îmbrățișez,

 dar între brațele mele era doar vântul vestindu-mi absența ta,

 depărtarea ta, tăcerea ta.
În jurul nostru, împrăștiate, cioburi de vise, fragmente de poveste,
 cuvinte nespuse, așteptau să ne întregim inimile prin zborul iubirii, 
prin împletirea aripilor cu mii de culori, de stele și flori.
Între neimbratisarile noastre încolțisera dureros, 
muguri plânși de fagurele vieții din care nu gustasem, 
fiindu-ne frică de prea mult sens, de prea mult cer și de firescul unei bucurii de a fi un întreg.
Între brațele mele, iarna își depăna povestea nepăsătoare. 
Cuvintele se ascunseră intr-un ungher al inimii.
Din gândurile mele răsărit-ai tu, asemenea unei flori de cireș poposindu-mi în palme."

Traian Calistru