,, O iubise pe marginea cerului, pe marginea culmilor sub care pământul nu se mai zărea; printre nori , genuni înfricoșătoare se ascundeau ispitind sufletele să se arunce în gol, într-o ucigătoare abandonare… Dar acolo o iubise, se iubiseră fără a se simți vreo clipă în nesiguranță sau ispitiți de a se sfărâma în neantul unei lumi ce uitase să iubească și să zâmbească… O clipă doar, o clipă cât o veșnicie care cuprinse în ea toată iubirea, tot tumultul, toată sfâșierea și bucuria în care ei s-au regăsit: acolo pe marginea cerului, printre nori, în fapt de viață. Căci acolo ,seara se împletea cu dimineața, ziua cu noaptea, fiind scăldați în lumină blândă ce nu le dezgolea taina , ci îi acoperea, înveșmântându-i în pace și bucurie…. Evadaseră din ei înșiși, dintr-o lume a prejudecăților și a materiei, zorită a-și sluji deșartele idealuri; evadaseră unul în iubirea celuilalt, unul în viața celuilalt, unul în cântecul celuilalt, în sufletul său, în poezia, tăcerea și tainele sale… Iar dacă inimile se împletesc și din culori, se cunoscuseră atât de profund încât fiecare se lăsă pictat, definit, restaurat de culorile celuilalt, culori ale inimii, ale iubirii, ale gândurilor și ale vieții. Bucuria lui izvora din sentimentul cald și îmbătător al siguranței pe care o inspira ea; abandonându-se lui, fără a se abandona sorții, ci doar vieții și iubirii lui, iar el știa că ea se simțea liberă, fericită, împlinită în brațele lui, acolo, pe marginea lumii, a universului, a prăpastiei… Fericirea ei izvora dintr-un dor sfâșietor care se despletea împlinindu-se din iubirea lui; se simțea iubită, ocrotită, reabilitată în lumina unei libertăți trăite, nu rostite… Cuvintele dintre ei rodeau, musteau , chiar dacă se așteptau rostite, mângâiate, așternute în vibrante acorduri de suflet și de iubire. Participau și ele ca și toate fibrele și toți porii ființei lor la această simfonie a dragostei, a dăruirii, a contopirii. Ei, deși se contopeau ,nu se amestecau, ci se întregeau fiecare pe fiecare atât de sublim, atât de simplu și de frumos… În adâncurile ascunse de nori, o lume întreagă se amesteca pervertind iubirea, zorind a strivi, a minți, a muri resemnată și întunecată, orbecăind printre lucruri și vremuri…. O iubise pe marginea cerului; așa își definise viața, bucuria, dorul, cântecul: trăind prin ea , trăind în ea, fiindu-i suflet, mirare și destin. Se dărui iubirii lui cuprinzând pentru prima oară în viața ei nu trupul, ci un întreg univers sufletesc, o culme, un cer, un foc , roua zorilor, răcoarea primăverilor și adierea blândă a vântului care răspândea peste tot, în întreaga ei ființă și conștiință , parfumul florilor albastre, al irișilor, crinilor, macilor, rozelor, soarelui…. Nu știuse că inima ei, că ființa ei vor putea cuprinde toate acestea, tocmai pe el; închise ochii și zâmbi retrăind fiecare atom al iubirii lor de o clipă și de o veșnicie, iar o lacrimă de fericire i se prelinse printre gene , mângâindu-i chipul: nu, dragostea nu s-a sfârșit, nu ,clipa nu s-a risipit. Era sentimentul, răspunsul pe care nu-l sperase niciodată, era certitudinea că nu-l va părăsi niciodată… Sub ei, departe, adâncimi amețitoare clocoteau prevestind războaie, frângeri și drame… "
Traian Calistru
