Spune-mi ceva....

“Spune-mi ceva, după vorbele-acele
Tânjesc de-o vecie. Oricare din ele,
Dulce-nfioară inima mea.
Spune-mi ceva …
Spune-mi ceva. Nimeni n-aude, nu ştie,
Straniu, vorbele tale leagană-adie.
Ca şi o floare, vorbele tale m-ar mângâia.
Spune-mi ceva …”
(Adam Asnyk)

,,Dar, ce să spui când nu mai e nimic de spus? Când, chiar dacă ai vrea, nu mai găseşti cuvinte potrivite? Recunosc, cu ochii minţii, de multe ori, mâna aşezată trist pe o tastatură pustie de cuvinte. Sau ochii goi îndreptaţi spre o direcţie privind fără să mai vadă. Suflet care ar vrea dar nu mai poate, pentru că nu e în el dor să îl doară. Şi mângâie fără să aline.
Şi atunci îmi dau seama că e vorba de aşteptări zadarnice pe care, chiar dacă le conştientizăm ca fiind iluzorii, nu ne putem împiedică să nu le hrănim, şi noi, la rândul nostru, să ne hrănim din ele.
Da, cumva inevitabil, vine o vreme în care ne împăcăm şi cu sfârşituri pe care nu le dorim, şi oricât ne-am zbate, tot ne supunem veninului amar al resemnării. Şi acel „spune-mi ceva „ încărcat de iluzia împlinirii se transformă în „acum nu mai contează „. E ceva mai trist decât asta?
Şi totuşi… spune-mi ceva… e aşa frumoasă poezia asta!"


http://ro.netlog.com/go/out/url=http%3A%2F%2Fno...-