miercuri, 25 decembrie 2024

Liniste

 ,,Cu cât evoluăm, cu atât avem nevoie de linişte. Zgomotul îl reţine pe om în regiunile inferioare ale psihicului: el îl împiedică să intre în acea lume subtilă unde mişcare devine mai uşoară, viziunea mai clară, gândirea mai creativă. Tăcerea este limbajul perfecţiunii, în timp ce zgomotul este expresia unei defecţiuni, a unei anomalii sau a unei vieţi ce este încă în dezordine, anarhică şi care trebuie controlată, perfecţionată.


Căutarea liniştii este un proces interior care conduce fiinţele către lumină şi o adevărată înţelegere a lucrurilor. Cu cât omul se maturizează, cu atât mai mult el înţelege că zgomotul este un inconvenient în munca sa, în timp ce liniştea este un factor de inspiraţie; astfel, el o va căuta, oferind inimii sale, sufletului şi spiritului său posibilitatea de a se exprima prin meditaţie, rugăciune, creaţie filosofică sau artistică.

Liniştea este o expresie a păcii, a armoniei, a perfecţiunii. Acela care începe să iubească liniştea, care înţelege că liniştea îi oferă cele mai bune condiţii pentru activitatea psihică şi spirituală, ajunge, încetul cu încetul, să o împlinească în tot ceea ce face: atunci când mişcă un obiect prin casă, când vorbeşte, când lucrează, în loc să facă o harababură, el devine mai atent, mai delicat, mai simplu; tot ceea ce face pare impregnat de ceva ce coboară dintr-o altă lume, o lume plină de poezie, muzică, dans, inspiraţie.

Învăţaţi să iubiţi şi să realizaţi liniştea, altfel, chiar dacă vă veţi afla într-un loc cu corpul fizic, sufletul şi spiritul vă vor fi mereu în altă parte."

Omraam Mikhael Aivanhov

Poetica

,, Eu trec prin ploaie şi mă pierd pe vânt.

Destram furtuni, dar tot furtună sunt.
Mă-mpart arzând, spre tot ce-mi aparţine.
Vorbesc de foc, şi focul e în mine.

Zidesc culori, dar zidul stă să cadă.
Lovind în ierni, mi-e milă de zăpadă,
Și sunt doar spadă între rău şi bine;
Mă tem de foc, şi focul e în mine.

Scot unde frânte din izvorul viu,
Alerg pe gând, şi tot ajung târziu ;
Ce flacără în seama ei mă ţine?
Vorbesc de foc, şi focul e în mine.

Știţi voi cât cheltuieşte un copac
Să-i facă anotimpului pe plac?
Dar frunzele-i rămân mereu străine –
Mă tem de foc, şi focul e în mine.

Dă-mi, inimă, căldura necesară,
Peste cuvinte să se facă vară,
Și cer cu cer în cântec să se-mbine,
Vorbesc de foc, şi focul e în mine.”

Nicolae Labis

ZBOR

Zbor

,,Aburi pe zare
Praguri de mătase
Valea sticlitoare
Văluri de mireasă
Vîntul depărtării
Basme dă să spună...
Inima îmi sună
Pe arcușul sării
Dulce ca o strună...
Sania îmi zboară
Suie și coboară
Caii mușcă frîul
Străbătînd șoseaua
Bătucind pustiul...
Albe cum îi neaua
Coamele în unde
Sania străluce
Dorul dor mi-l duce
Cine știe unde...
Caldă-i blana mare
Ca o sărutare
Geru-i ger, în fire
Ca o despărțire
Cîntecu-mi vibrează
Vîntul mi-l tot taie
Viersu-mi scînteiează
În lucioase straie
Oameni după mine
Cruce-și fac din limbă...
Înspre zări senine
Sania mă plimbă -
Oamenii se miră
Zurgălăii cîntă
Sania-mi ușoară
Hăt în zări mă-mplîntă
Calea mea străluce
Mă tot duce, duce..”

Nicolae Labis


Rugaciune

,,te rog, Doamne

poartă-mă prin lumea asta pe palme,

pe genunchi

ca un bunic nesfârșit de bun, spune-mi povești

te rog, spune-mi că mă iubești


uneori mi-e atât de frig

când cineva pleacă, te rog, fă un miracol, Doamne,

fă să tacă mintea în care nu știu cine vorbește prea tare

cine și ce este atât de trist în mine încât simt

că mă preling ca ploaia sfâșietoare,

ca plânsul

și mi-e frig, și mi-e frică, și strig

te rog, fă un miracol

stai lângă mine tu, mângâie

cerul și pământul cu ochii închiși,

scrie-mi un gând plăpând măcar,

un rând mic cu literele de bucurie

te rog, scrie-mi mie ...



fă ceva, să rămână oamenii copii,

să nu vină niciodată toamna, gheața, singurătatea

și moartea,

fă un miracol, te rog, ia de aici spaima, ia ura, ia boala

ia despărțirea, ia îndoiala

ia ridurile și firele albe de păr

te rog, Doamne, fă un Adevăr pe care să-l pipăi,

să-l pot urca, așa cum aș urca pe un munte

și tot ce-i ascuns pune pe străzi,

în felinare să strălucească sau dacă vrei pe frunte...



fă un miracol acum, fă-te în mine un far,

te rog, Doamne, iubește-mă iar...”

Maria Timuc





miercuri, 11 decembrie 2024

 Eu sunt copilul ce visează

,,în orice noapte numai cai.
Sălbatici, nărăvași și tineri,
trecând spre mine în alai.
Coamele lungi, electrizate,
îmi lasă dâre pe obraz
și când nechează se-nfioară
foșnind pădurile de brazi.
Aburul lor din nări brumate
închipuie sub geam stafii.
Ei sunt uitarea amânată,
sufletul foștilor copii.
Îi văd în bezna nopții mele
cu insomnii fără temei
și mi-e atât de dor de dânșii 
cum numai grecilor de Zei.”

Mircea Micu