să nu mai preţuieşti decît tăcerea,
este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii...
Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi
complicaţia problemelor să te fi dezgustat atît de tare,
încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei,
strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
Oboselile repetate
te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii,
deoarece
în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia
şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice,
se destramă
în sonorităţi vide,
în vibraţii iritante şi
în sunete exasperante.
Toate conceptele se diluează,
toate expresiile tari se atenuează,
tot ceea ce vorbeşti sau asculţi
se dezgoleşte într-o nuditate
stearpă şi respingătoare.
În tine, nimic nu mai ia
o formă sau o consistenţă expresivă,
ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară
rămîne ca un murmur
îndepărtat,
monoton şi
egal,
neputînd în nici un fel
să excite nuanţele vieţii sufleteşti,
să trezească un interes sau o curiozitate.
Atunci îţi pare inutil
să-ţi mai dai o părere,
să mai iei o atitudine sau
să mai impresionezi pe cineva,
şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere
cresc în agitaţia sufletească,
existentă în toate marile tăceri.
După ce te-ai frămîntat ca un nebun
să rezolvi toate problemele,
după ce te-ai chinuit pe culmi,
cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme
sfîrşeşti prin a găsi în tăcere
singura realitate şi
singura formă de expresie,
şi cine nu sfîrşeşte în tăcere înseamnă ca
n-a văzut totul."
Emil Cioran
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu