O iubeam...era fericita...

Însemnări...

,,Mă chemai… întotdeauna prin tăcerea ta, iar eu fără să mă împotrivesc , veneam, mă întorceam la tine, mai fericit, mai luminos ca altădată…
Mă cuprindeai cu brațele tale gingașe și mă legai de trupul tău prin care simțeam viața curgând ca o lavă, ca o rostire caldă… sufletul săltând de bucurie, de emoție… Felul în care mă primeai și mă îmbrățișai mă tulbura… Nu puteam înțelege sau crede că eu, un om între oameni, simplu, stingher, de nebăgat în seamă puteam stârni o asemenea bucurie și, mai ales iubire în ființa ta, în inima ta… În sufletul tău mă pierdeam, mă abandonam. Doar astfel înțelegeam expresia, sensul ei de a-ți pierde capul. Dar așa de minunat este să-ți pierzi capul și deși nu închizi ochii sau îi închizi pentru că amețești din iubire, pe retina ta se perindă imaginea bucuriei, a parfumului iubirii, a cântecului, cuvintelor. Toate vii, toate personificate, iar tu, om, ești copleșit , neputincios… Tu, om, preschimbat într-o impresie frumoasă, simplă, firească…
De ce mă chemai? Pentru că în prezența mea înfloreai , așa cum eu în prezența ta îmi simțeam sufletul cântând… poate, fără să-mi dau seama , te seduceam, te îmbătam… eram doar un rătăcitor printre vise și iluzii care culegea impresii din care împletea cunună de dor, de lumină, de dragoste frumoasă, simplă… Îți împleteam cunună de flori albe și roșii, flori de câmp pe care le culegeam în timp ce tu dansai, cântai, râdeai… Ce frumos dansai… despletindu-te pe pânza de lumină a unei zile de vară ca o impresie albă în cămașă, cu părul liber, despletit, cu picioarele goale… Mă încântai și mă inspirai…
Mi-ai spus că doar cu mine puteai să te dăruiești astfel, bucuriei, iubirii împlinite…
Când oboseai ,te întorceai la mine și, văzându-mă mirat, tăcut, plângeai… dar, nu, nu era tristețe pe chipul meu, ci tulburare… apoi, izbucneai într-un râs cristalin și mă trăgeai după tine să alergăm…
De ce mă chemai..? Mă chemai când dorul se prelingea pe fereastră în clipele în care sadul dragostei mele se înălța în sufletul tău, în adâncul tău ca un rod bogat…
Zvâcneam prin tine și în tine… tu erai sânge cald, eu puls, imbold de zbor, de neliniștită evadare înspre un cer absolut…
Eram licoarea ce-ți picuram pe buze îmbătându-te; erai magia ce mi se strecura în adâncul inimii înlănțuindu-mă…
Mi-era foame să te descopăr desenându-te pe un colț de cer… să-ți colorez părul, să-ți ating sufletul..
Mi-era foame de tine, iar tu în chip de neînțeles știai când și cum să mă chemi, chemarea ta era chemarea dimineții…

De ce mă chemi mereu? te-am întrebat..
Pentru că tu știi să-mi pictezi cel mai frumos conturul meu… contur de femeie simplă cu aripi de flori de câmp…
Și suflet de cântec adăugai eu…
Pictează-mă, mă îndemnă ea. Pictează-mă mereu, așa cum știi tu. Iar eu voi fi inspirația ta fericită îmi spuse ea surâzând…

În timp ce ea vorbea, eu ascultam… ascultam cântecul sufletului ei , vibrația verbului rostirii ei, îi întrezăream dansul, mersul, mișcările corpului, legănate… spice de grâu mângâiate de adiere de vânt, îi urmăream buzele mișcându-se pentru a da viață sunetelor line, limpezi ale cuvintelor, ochii minunându-se, sprâncenele arcuindu-se și încruntându-se, umerii înălțându-se pentru a descrie curcubeul aripilor înălțate spre cer în dans, în împletirea unei rugi calme și cuminți… În acest timp, ascultând, prin tăcerea mea o pictam, iar ea știa, simțea, credea…
O iubeam… era fericită…"
Traian Calistru