,,Vorbește-mi…
tăcerea s-a lipit de mineca o aripă înghețată
de aerul serii.
Mi-a închis vorbele
într-o gheață subțire,
sub un lac care nu știe
dacă e trup
sau doar amintire.
Vorbește-mi…
nu ca să te aud,
ci ca vorbele tale
să-mi dezmorțească gândurile,
să-mi urnească timpul din loc.
Aruncă-mi un cuvânt,
unul singur,
crud, neșlefuit,
ca o sămânță care nu știe
că va deveni pom.
Mi-l voi pune sub limbă
și-l voi rostogoli încet,
până când va învăța
ritmul inimii mele
și o va bate
în locul meu.
Și atunci gheața va ceda
cu un foșnet ușor,
ca o dezrobire
care își reamintește
să respire.
Iar tăcerile noastre
vor prinde din nou viață,
ca iarba de sub omăt
care nu moare,
ci doar așteaptă.! ”
Cristian Neferu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu