,,Mi se făcuse dor... dorul acela firav, alb mai întâi, care prinse puteri și culoare crescând pe locul în care odinioară se formase o inimă pentru a pulsa în întreaga-mi ființă; dorul acela care înlocuise inima-mi ; inima-mi odihnindu-se în palmele tale, în visele tale, poate în lacrimile tale de rouă în care se oglindeau razele soarelui în zorii zilei; mi se făcuse dor în ceas de vecernie când sufletele se înveșmântează în suspine pentru a -și pleca genunchii reculegându-se pe drumul atât de frumos, de miraculos și revelator al iubirii, al crucii, al dăruirii de sine care ne poartă pașii pe un tărâm de lumină și de albastru, poate acasă, poate mai mult ca acasă precum nu am mai fost și nici n-am știut că putem sau vom fi; nu singuri, nu triști, nu învinși, ci împreună, sporind în noi muguri de speranță, explodând în noi , ca o primăvară, muguri de iubire..."
Traian Calistru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu