Taceri insingurate

,,...Am cunoscut un mare poet. Tot ce atingea el se prefăcea în poezie, aşa cum tot ce atingea Midas în antichitate se prefăcea în aur. Cand îi citeam poeziile asistam parcă la un seceriş magic. Cuvinte banale, obişnuite, ajungeau să-ţi ardă buzele cand le repetai.
Tristeţea devenea poezie, revolta devenea poezie, disperarea devenea poezie, remuşcarea devenea poezie. Speranţa devenea poezie. Şi deodată mi-am zis că tocmai acolo, la limita supremă a poeziei, pe culmea ei de glorie, începeau şi eşecul şi trădarea ei. Noi care aveam atata nevoie de poezie, aveam însă, în acelaşi timp, nevoie de revoltă, de lecţiile disperării noastre şi ale remuşcărilor noastre, aveam nevoie de speranţă. Şi, brusc, ne vedeam deposedaţi de toate acestea. Ele deveniseră poezie. Revolta se consolase să devină sacră.Remuşcarea se consolase să fie rostită în altar. Speranţa se resemnase să fie cantată. Aşa cum Midas în antichitate n-a mai avut ce manca şi ce îmbrăca pentru că tot ce atingea se transforma în aur, pe culmea poeziei nu mai aveam revolte, nu mai aveam remuşcări
adevărate şi speranţe adevărate pentru că toate deveniseră poezie, toate uitaseră să vorbească normal şi cantau. Poezia este mult, dar ea nu e în stare să înlăture răul. Îl poate numai exorciza. Din această pricină, în clipa cand atinge perfecţiunea şi absolutul, cand transformă totul în poezie, ea ne lasă cu mainile goale. Atunci iese în faţa cobrei convinsă că va preface şi cobra în cantec. Poezia e ca o mangustă care, în loc să atace cobra, îi cantă.
Dar ceea ce nu ştiu poeţii e că şi cobrele au imunitatea lor, aşa cum mangustele au imunitatea lor. Cobra e imună la singura ameninţare care ar fi putut-o ucide. La aceea a
poeziei. În vreme ce cantă în faţa cobrei, poezia-mangustă îşi dă deodată seama că acest cantec al ei n-are nici un efect. În ochii cobrei străluceşte ceva batjocoritor, semn sigur că melodia mangustei e zadarnică. Ea singură, cobra, nu se supune acestei vrăji. Poetul îşi descoperă în sfarşit călcaiul lui Ahile şi simte acolo o cicatrice de frig. Atunci ar vrea să fugă din faţa cobrei, dar e prea tarziu. Cobra ştie unde să atace. Va muşca tocmai acolo unde arde frigul."

Viaţa pe un peron
Octavian Paler