de Dorina Violeta Neculce
,,Cred că nu a fost cea mai bună zi a mea...
Am pornit pribeag pe culoarul abisal al visurilor.
Mergeam împleticindu-mă printre gînduri ca un vinovat, așezându-mi cu delicatețe aripile,
care parcă voiau să mă părăsească și ele de frica zborului...
Am ajuns la capătul gândurilor , acolo unde se întâlnesc oamenii onești...
Credeam că am prieteni, și am salutat politicos, cu o plecăciune pe care am învățat-o dintr-un film de epocă...
Dar oamenii salutați aveau capete de lup și piei de oaie aruncate dezordonat peste umeri , le luceau ochii ca ai corbilor . Mă priveau hulpavi...
Mi-am făcut cruce.
M-am depărtat gândind:
Nu-i nimic , mai pot avea prieteni . Încă mai pot zbura și mi-am pipăit dureros subbrațul,
Supărate, aripile încă erau acolo...
Îndârjită am pornit pe aceeași cărare prăfuită...mi-am scuturat sandalele și am vrut să intru în sufletele pe care le cunoșteam mai bine...dar erau zăvorâte.
Atunci am pornit hotărâtă spre insula veșniciei mele (într-o zi o să o vedeți și voi).
Mi-am strecurat o mânecă prin gând și am șoptit :
-Hei, suflete, întoarce-te în cristalidă și mănâncă-ți aripile,
Doar atunci nu te va mai observa ignoranța..."
multumesc pentru preyentarea poeziei mele pe blogul tau. cu drag, dorina violeta neculce
RăspundețiȘtergere