Si-atatea indoieli ne mai asteapta,
Si, in iubire, suntem doar o treapta,
In preumblarea noastra, catre cer!
Si-atatea primaveri ne potopesc,
Chiar daca-n noi, adesea, viscoleste,
Cat am mai vrea sa spunem "te iubesc",
Atunci...cand nici iubirea nu mai este!
De-a fost ca sa aflam ...nemarginirea,
Si drumul visului catre...inalt,
Sa ne-mbatam, suav, cu fericirea,
De-a fi crezut in...tarmul celalalt!
Si ni se frange lumea, cateodata,
Ca o explozie de vise care mor,
Atat de trista si de-ndoliata,
Raman si stele, si-amintirea lor!
Candva, ne-am impartit cu vesnicia,
Eternul legamant de a fi in...doi,
Rascolitor, ne arde nostalgia,
Ca azi sunt "eu", si nu mai suntem "noi"!
Suntem intregi, dar...fiecare-n parte,
Ca doua orizonturi ce converg,
Bolnavi de excesiva libertate,
Ca am ramas, doar doi, nu...un intreg!
Prea multe vorbe dor, de-aceea...vom tacea,
Te voi iubi...c-ai fost, si ca...am fost...candva! "
(CAMELIA STAN - Dezolare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu