biet sufletul rob în trup de zăpadă,
tăcerea prelungă, cuvintele goale
şi mîna ne-ntinsă spre mîinile Tale.
Ne iartă orbirea şi teama de noi,
cămările-nchise şi pasul greoi,
ne iartă aripa purtată aiurea,
ne iartă uitarea şi iartă pădurea
cea plină de Tine dar fără de schit.
Mă iartă c-am fost uneori fericit
şi, fără să ştiu, am crezut că mă doare
să-mi dau fericirea în palmele Tale.
Şi iartă, de vrei, tot ce-n urmă-am lăsat
cu pete de tină, de ger, de păcat
şi iartă-mă Doamne că nu am zîmbit
cînd trupu-mi purta urme-adînci de cuţit
şi n-am dat bineţe cînd îngeri în zbor
şopteau că-i de-ajuns şi că-i timpul să mor.
Mă iartă de toate şi cîte-or mai fi.
Miroase a iarnă şi-a colind de copii
şi-a noapte miroase. e vremea de-acu'
să ieşim noi Doamne şi să intri Tu."
Fabian Anton
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu