„Relația cu mama este cea mai semnificativă din viața noastră, fundamentul pe care se bazează toate celelalte relații.
Cu mama am fost una când eram în pântecele ei și atunci am rămas strâns legați de ea în timpul alăptării. Legătura cu mama este esențială pentru supraviețuire. Băiatul, fata, se uită cu admirație la mamă, se uită la ea ca și cum ar fi o oglindă. Mama reprezintă lumea în ansamblu și ceea ce conține ea.
Pentru femei, reprezintă referința modelului feminin care se poate reproduce sau respinge, modul de a fi femeie, de a trăi feminitatea și de a fi mamă. Pentru bărbat, acesta va reprezenta modelul femeilor de care va fi atras sau va respinge, adică, care va condiționa alegerea partenerei și relația cu ea, și atâta timp cât nu se va maturiza, va continua să fie fiul soției sale. .
În orice proces terapeutic este esențial să explorați relația cu mama, cu tatăl, desigur, dar mama este cea care hrănește, cea care a avut grijă de nevoile băiatului sau ale fetei, cea care a acordat sprijin. Dacă a fost prezentă atunci când a fost nevoie, dacă a îndeplinit nevoile emoționale ale copilului, sau dacă au fost ignorate, dacă și-a văzut fiul sau fiica ca pe ea insăși și nu ca o extensie a ei sau a văzut totul ca pe o povară.
Cu toții adăpostim în noi un copil rănit care nu era iubit necondiționat, care avea nevoie să fie protejat de durere, deoarece era prea vulnerabil. Am înghețat multe dintre sentimentele noastre și am construit o carapace defensivă pentru a nu simți că nu suntem iubiți așa cum aveam nevoie. Pentru a vindeca rana este necesar să facem contact cu copilul interior, să vedem unde și în ce mod a fost rănit, să localizăm durerea fizică și emoțională pentru a elibera energia blocată.
Conectează-te cu durerea, mânia, vinovăția, neputința, tristețea, recunoaște-le, acceptă-le și, în acest fel, vei începe să vindeci. Recunoscând copilul interior, prin conștientizarea vulnerabilității sale, pot apărea sentimente de singurătate, rușine, lipsă, sentiment respins în anumite momente. Trebuie să îi dăm glas, să lăsăm sa iasă, să plângem și să exprimăm fricile și nevoile și, de asemenea, părțile noastre pozitive, visele, dorințele, intuițiile și creativitatea și să îmbrățișăm totul literal.
Există copii buni, copii ascultători, reprimați, speriați, copii care încearcă să facă plăcere mamei lor, copii care încearcă să fie perfecti, care neagă nevoile lor, copii care se refugiază în minte și copii care trăiesc în lumea Disney pentru a evita sentimentul , există copii rebeli și indolenți care încearcă să atragă atenția pe care nu o primesc.
Rănile băiatului și ale fetei se pot datora supraprotejării, supraevaluării și laudelor, abandonului, manipulării, comparației, fricii, respingerii, autoritarismului, cererii, înșelăciunii, deconectării, abuzului …
Acum, și acesta este mesajul pe care vreau să il transmit, mamele au și propriile răni și lipsa copilăriei, condiționarea și limitările lor, dificultățile lor de a iubi necondiționat și de a-l susține pe copil dacă ea însăși nu a învățat să se susțină și să se valorizeze. Unul începe să-și dea seama de complexitatea maternității atunci când este mamă sau la sfârșitul timpului, recunoscând partea ei feminină.
De multe ori acționezi cu copiii exact opusul a ceea ce a fost primit … și acest lucru este, de asemenea, dăunător. Mai întâi trebuie să ne recunoaștem rănile, să avem grijă de ele și să le vindecăm, iar asta necesită timp. Și, de asemenea, trebuie să ne iertăm mama pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut, să iertăm pagubele cauzate de fricile ei, anxietatea, perfecționismul, cererea de sine, nevoia de a arăta bine, abandonul propriilor nevoi pentru a satisface altele. Iertați victima, tristețea, atitudinea depresivă, durerea ei nerezolvată din trecut, ceea ce a însemnat pentru ea lipsa de iubire și înțelegere , deficiențele proprii din copilărie, poate lipsa unei mame sau a unui tată și a altora, conditionare …
Fiind capabili să vedem copilul rănit și în mama noastră, propriile ei răni din copilărie, ceea ce ne duce să fim compasători și să o acceptăm complet, dincolo de greșelile și limitările ei. Recunoașteți bagajul de familie și transmiterea descendenței și înțelegeți că mama noastră nu ne poate oferi ceea ce nu are, că nu a fost învățată sau nu știe cum să o facă. Mai devreme sau mai târziu, și cu cât mai devreme cu atât mai bine, vine timpul când trebuie să iertăm, să mulțumim și să valorizăm ceea ce mama noastră a făcut pentru noi. Luați ceea ce provine din ea ca moștenire, cea care ne corespunde, cea care ne-ar putea da, eșecurile și, de asemenea, darurile lor.
Când o facem, ne simțim plini și mergem pe Pământ binecuvântați și meritați tot ce este bine. Când nu acceptăm, respingem ceea ce ea ne-a oferit, negăm și respingem originile noastre și asta înseamnă să ne negăm pe noi înșine, ceea ce ne confundă și ne umple de durere. Pentru o vreme, mânia și resentimentele ne pot oferi puteri false, ca un fel de aroganță de a ne crede mai bine decât ea. Când cineva nu-și acceptă mama, nu se poate iubi sau accepta pe sine. Acceptați totul așa cum a fost pentru că, asta a fost experiența noastră, aceea a fost învățarea în familie, ceea ce ne-a făcut cine suntem, moștenirea noastră completă. Onorarea acesteia și acceptarea ei așa cum ne conduce, ne conduce către pace și reconciliere.
Dincolo de durerea copilului nostru rănit este și durerea mamei noastre și durerea pe care am adăugat-o respingând și judecând-o uneori. Un copil nu poate fi în pace cu el însuși decât dacă este în pace cu părinții, ceea ce înseamnă că îi acceptă și îi recunoaște așa cum sunt. Nu este posibil să spunem: „iau asta” și „resping acest lucru”. Acceptarea părinților așa cum sunt este un proces de vindecare în sine, sufletul persoanei simte ușurare și ușurință.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu